Regele nostru

Nu mi-am dat seama de asta înaintea plecării din țară, dar viața Regelui Mihai este una dintre poveștile pe care le spun cu cea mai mare plăcere și mândrie atunci când vorbesc despre România.

Nu e puțin lucru să ai la 19 ani curajul de a-i ține piept unui dictator militar și de a-i oferi poporului tău ocazia să iasă cu fruntea sus dintr-un război în care a ales greșit de partea cui să se bată.

Rareori am fost așa de emoționat ca atunci când m-am aflat în prezența Majestății Sale. N-o să uit niciodată vibrația care a cuprins sala Ateneului atunci când Regele a urcat, împreună cu Regina Ana, în loja regală la aniversarea Jubileului nunții Majestăților Lor. Doar marii artiști, care dăruiesc publicului o parte din sufletul lor, se mai bucură sub cupola Ateneului de aceeași căldură și autenticitate din partea publicului. E atâta sinceritate în privirea Regelui și atâta demnitate în cuvântul Său, încât trebuie să fii de piatră ca să nu-i întorci aceste daruri sufletești.

De fiecare dată când am pășit pragul Palatului Elisabeta, am simțit că m-am întors în timp, într-o Românie mai simplă și mai senină. Am sperat de fiecare dată că voi avea ocazia să-i adresez câteva cuvinte, deși nu aveam cu adevărat mare lucru să-i spun. Anul trecut, când i-a acordat nepotului său titlul de Principe de România, am avut privilegiul să schimb câteva vorbe cu Majestatea Sa. Îmi imaginasem de atâtea ori această mult dorită întâlnire, încât atunci când, în fine, s-a produs, m-am pierdut cu totul și am debitat, cel mai probabil, niște banalități. M-am întrebat adeseori ce m-a îndemnat să caut acest prilej și ce m-a făcut să-l păstrez între cele mai de preț amintiri despre țara mea.

Am resimțit aceeași pierdere temporară a inteligenței atunci când am contemplat capodopere ale pictorilor sau ale sculptorilor mei preferați. Sunt lucrări cărora mi se pare că niciun comentariu nu le poate face cu adevărat dreptate. Mă mulțumesc să le privesc cu ochi lacomi, mut, literalmente, de uimire că o mână omenească a putut face asemenea minuni.

Spre deosebire de dictatorii care-și ridică statui în timpul vieții, viața Regele Mihai este ea însăși un monument, iar personalitatea Majestății Sale este o statuie care nu mai are nevoie de niciun soclu. Dacă ne-am deschide mai lesne sufletul spre a-i admira pe cei mai merituoși decât noi, măiestria acestei statui ar putea în sfârșit să ne inspire. Avem atâtea de învățat din ceea ce istoria l-a învățat pe Regele nostru și e așa de mare păcat că ne dăm încă prea târziu seama de asta.

Majestatea Sa împlinește 90 de ani. Cel mai frumos dar pe care l-a făcut poporului său este că ne-a rămas alături așa de multă vreme, în ciuda nedreptăților istoriei și în ciuda stupidității repetitive a celor pe care i-am ales să ne reprezinte.

Trăiască Regele!

Dragos Bucurenci