“Regele Mihai” de Ivor Porter
În decembrie 1943 am fost paraşutat în România ca membru al unei
echipe de operaţiuni speciale britanice, formată din trei persoane. Am
fost capturaţi şi închişi până când, la 23 august 1944, Regele Mihai
şi-a pus în aplicare lovitura de stat anti-germană, la mică distanţă de
locul unde eram închişi.
Desigur că Regele însuşi a fost cel care a văzut primul că eram puşi
într-un oarecare pericol şi a ordonat să fim aduşi la Palat. Acolo ne-a
întâmpinat spunând ceva tipic pentru el: „Sper că am făcut lucrul bun.”
Regele a avut o copilărie care, putem spune, l-a pregătit pentru
viaţa sa foarte dificilă. Părinţii lui au fost împreună doar în primii
patru ani ai vieţii sale.
Alături de mama sa, el a fost crescut „cu toată simplitatea
posibilă.” Îi plăcea să folosească limbajul adulţilor în propriul fel:
odată, fiindu-i oferită Împărtăşania a răspuns „Nu beau niciodată vin
dimineaţa.”
Alături de tatăl său, majoritatea timpului l-a petrecut înconjurat de
o camarilă linguşitoare şi coruptă, formată din prietenii tatălui său
şi din amanta acestuia, doamna Lupescu. Rezultatul a fost că a crescut
cu o puternică aversiune faţă de corupţie, cu un spirit integru, şi o
personalitate mai degrabă retrasă, care (am descoperit mai târziu) îl
face cam greu de intervievat.
A fost uneori criticat pentru că nu a luat atitudine. Un om sincer
dar niciodată cinic, în ciuda a ceea ce a suferit, cu mâini meşteşugite,
ureche muzicală, binecuvântat cu un curaj fizic şi moral persistent şi
cu o adâncă credinţă. Faţa sa arată uneori unul dintre cele mai calde
zâmbete pe care le-am cunoscut.
Îl apreciez, de asemenea, şi pentru că nu este atras de pompa şi
ceremonialul monarhiei; pentru faptul că simte, aşa cum mi-a spus odată,
că „întotdeauna pare să lipsească ceva” cu aceste ocazii.
Tatăl său, Carol al II-lea, a abdicat la 6 septembrie 1940 şi mai
târziu a scris că „în toată drama aceasta cea mai emoţionantă persoană a
fost micul Mihai, care a rămas singur, victima circumstanţelor, lipsit
de putere şi neexperimentat în mijlocul acestei haite de lupi şi hiene.”
Regele (Mihai – n.tr.) a fost hotărât dar şi răbdător, iar mama sa,
Regina Elena, rechemată din exil, a reacţionat uneori cu tărie în
jurnalul său faţă de răceala fiului, şi neatenţia sa aparentă la
riscurile pe care şi le asumau trăind sub ocupaţia germană şi apoi
sovietică.
La 28 octombrie 1944 şeful Ministerului Britanic de Externe i-a scris
lui Churchill (că Regele – n.tr.) „S-a maturizat remarcabil în ultimii
patru ani. Inima sa a fost mereu la locul potrivit şi toată lumea este
de acord că el este cel care a luat iniţiativa de a-i demite pe
Antoneşti din funcţie… Situaţia internă din România este precară iar
oamenii de stat mai în vârstă par incapabili să o rezolve. Regele Mihai
este singura persoană care ar putea fi capabilă să treacă ţara de
următoarele câteva luni şi să o salveze de la anarhie sau comunism.
Este, de aceea, politica noastră să-i dăm întreaga noastră susţinere.”
Jumătate de secol mai târziu, Corneliu Coposu, liderul Partidului
Naţional Ţărănesc, a declarat că singura soluţie pentru prezentul
României era restaurarea monarhiei constituţionale.
Succesul loviturii de stat s-a datorat pregătirii sale meticuloase şi
asigurării unei apărări de succes. Armata l-a acceptat pe Regele Mihai
în calitate de Comandant-Şef iar acesta, aşa cum reprezentantul german
i-a telegrafiat lui Hitler, se bucura şi de susţinerea majorităţii
populaţiei. Mulţi ani mai târziu, Regele aprecia că „există momente
dificile în viaţă, când decizia îţi devine clară, şi nu înceţoşată. Nu
şiu cum, e ca şi cum ai fi o persoană diferită. Cât despre frică, nici
nu a fost vorba; emoţie, da, dar nu frică.”
Regele în vârstă de 22 de ani l-a arestat personal pe dictatorul
pro-german Antonescu. Apoi a ordonat Armatei Române să lupte împotriva
germanilor. Aviaţia SUA şi a Marii Britanii urma să dea ajutor. La 2
septembrie 1944, Statul Major General Român putea să raporteze că
România fusese curăţată de trupe germane şi că urmau să aştepte sosirea
armatei ruse pentru a ataca Ungaria.
În închisoare ascultasem, uimiţi, mesajul Regelui anunţând lovitura
de stat. De fapt, în mesajul său de Anul Nou 1943, Regele declarase deja
că România trebuia să părăsească Axa, iar în noaptea loviturii îi
spusese colonelului comandant al meu că fusese gata să acţioneze din
februarie. În 1943, Albert Speer, ministrul armamentului al lui Hitler,
preconiza că dacă Germania pierdea Balcanii, cu petrolul şi mineralele
de aici, urma să piardă Războiul în zece luni. La 7 mai 1945 Victoria a
fost declarată în Europa. Multe vieţi fuseseră salvate.
Unul dintre scopurile Regelui a fost să prevină transformarea ţării
într-un câmp de luptă de către Armata Roşie, prin epurarea „fasciştilor”
şi distrugerea partidelor democratice. Succesul loviturii i-a încurcat
cu siguranţă planurile lui Stalin. El se aştepta ca germanii să înnăbuşe
lovitura aşa cum înnăbuşiseră Răscoala de la Varşovia în timp ce Armata
Roşie aştepta pe bancul opus al Vistulei. Din cei 7000 de soldaţi
români cărora li se ordonase să se întoarcă pentru a proteja
Bucureştiul, 6,000 fuseseră capturaţi de către ruşi.
Când Generalul Kravchenko a mărşăluit într-un Bucureşti eliberat,
Regele reinstaurase Constituţia din 1923, şi numise un guvern dârz să îi
doboare pe germani şi să organizeze alegeri libere. Stalin a lansat de
îndată Marea Minciună – cum că românii nu jucaseră niciun rol în
eliberarea propriei lor ţări. În România, minusculul Partid Comunist
susţinea că lovitura de stat fusese organizată de el, fără a-l menţiona
pe Rege. Stalin ştia că trebuia să ascundă adevărul de ochii opiniei
publice occidentale, iar guvernele occidentale au acceptat aceasta.
Şi totuşi, lovitura de stat a împlinit tot ce se putea aştepta de la
ea în mod realist. Armata Română i-a alungat pe germani de pe teritoriul
României. A scurtat Războiul, a întărit poziţia României la conferinţa
de pace şi a garantat realipirea Transilvaniei. Însă, şase luni mai
târziu, Stalin îl trimitea pe Vâşinski să-l ameninţe pe Regele Mihai cu
întreaga forţă a URSS dacă nu numea imediat un guvern comunist. Lovitura
de forţă împotriva Regelui şi a mamei sale a fost când au fost
informaţi de Washington şi Londra, cu mare regret, că nu puteau fi
ajutaţi. Stalin devenise practic imun la presiunile diplomatice ale
Occidentului. Ceea ce Churchill descrisese ca „neliniştea agonizantă de
la Bucureşti” continua.
Timp de trei ani Regele Mihai s-a luptat aproape singur cu viitoarea
dictatură sovietică. La un moment dat, a intrat în grevă, oprind
întregul proces legislativ din România. Totuşi, după o tăcere prelungită
timp în care a aşteptat ca Londra şi Washingtonul să-l susţină, Marile
Puteri au luat o decizie care submina poziţia Regelui. Occidentul a
considerat că, până la retragerea trupelor sovietice şi semnarea unui
tratat de pace, nimic nu conta. De fapt, trupele sovietice nu au fost
retrase decât în 1958.
În octombrie 1944, Churchill şi Stalin făcuseră un pact care îi
acorda lui Stalin 90% influenţă în România iar lui Churchill 90%
influenţă în Grecia. Cum armata sovietică se afla deja în România,
Churchill a crezut că nu mai putea face nimic acolo, şi că probabil
salvase Grecia. Americanii nu aveau un asemenea pact, dar nici ei nu au
fost mai eficienţi decât britanicii.
După acest episod, ruşii l-au tratat (pe Rege – n.tr.) cu mai puţin
respect, iar la sfârşitul lui 1947 au decis să-l îndepărteze. I-a fost
pusă în faţă alegerea dintre abdicarea imediată, şi executarea unei mii
de studenţi deja arestaţi. Astfel, el a abdicat şi a plecat în exil.
Potrivit unui raport al Legaţiei Britanice, „pentru români, sau cel
puţin pentru cei care şi-au exprimat opiniile … singura alinare în
situaţia lor actuală este că Regele lor a scăpat cu viaţă.”
Exilul a însemnat pentru Rege multă durere – „Deşi mulţi cred că a nu
fi lăsat să intri înapoi în ţara ta este mai uşor de suportat decât a
nu fi lăsat să pleci, aceasta nu este adevărat. Sentimentul de lipsă de
putere şi de libertate este asociat ambelor situaţii.”
Regele Mihai şi Principesa Ana de Bourbon Parma se cunoscuseră şi se
îndrăgostiseră la căsătoria din Londra a Prinţesei Elisabeta şi a
Prinţului Filip din 1947. S-au căsătorit anul următor. Principesa Ana
lua cu sine oriunde mergeau bucuria sa interioară naturală. Împreună au
căutat un loc de viaţă, o identitate, au căutat să lucreze pentru
România, să-şi câştige o existenţă şi să crească cinci fiice.
Şi, cum cât timp s-a aflat în România Regele Mihai a considerat că
este nepatriotic să transfere bani în străinătate, erau aproape mereu în
condiţii financiare grele. Regele a refuzat oferta unui venit, unei
case şi a unei situaţii materiale sigure de la americani, iar în Anglia a
avut o fermă de pui, pe când în Elveţia a fost responsabil de secţia
pilotaj a companiei aviatice Lear din Europa, până ce aceasta s-a
închis. O vreme a fost broker pe Wall Street, fără prea mare tragere de
inimă.
Principesa Margareta mi-a spus că „Nu ne duceam niciodată la teatru,
cinema, concerte. Niciodata. Nu a acceptat niciodată activităţi care
interferau cu munca lui de Rege în exil. După unele lupte interne între
liderii diasporei române, Regele a putut înfiinţa Comitetul Naţional din
Washington care s-a dedicat eliberării ţării.” Regele nu putea să-şi
închipuie atunci un exil care va dura 50 de ani, apariţia a două
superputeri nucleare şi îngheţarea situaţiei de către Războiul Rece. În
anii ’50, încă mai existau speranţe iar Comitetul Naţional Român lucra
bine alături de Departamentul de Stat. A produs, astfel, rapoarte bine
primite asupra condiţiilor din România. A existat şi un val de
refugiaţi, iar Comitetul a lucrat cu o organizaţie română foarte
eficientă pentru a-i ajuta. Regele a putut înfiinţa şi o Fundaţie
culturală şi educaţională la Paris cu statut universitar, capabilă să
ofere burse unde era nevoie. Idea sa era ca studenţii care nu
cunoscuseră decât dictaturile să înţeleagă cum funcţionează o societate
liberă şi democratică. El a putut de asemenea să transmită mesaje la BBC
şi la Radio Europa Liberă până la mijlocul anilor ’60, când SUA spera
să obţină o descleştare iar Europenii sperau să facă comerţ (cu România –
n.tr.).
În 1965, Ceauşescu i-a succedat lui Gheorghiu-Dej, şi deoarece
România avea petrol şi deci valută convertibilă, aceasta a putut să
ignore Discursul Secret al lui Hruşciov şi destalinizarea care i-a
urmat. Pentru o vreme, acesta (Ceauşescu – n.tr.) a fost văzut ca
reformator în ţară şi în străinătate. Mai târziu, s-a dovedit a fi cel
mai crunt şi inconstant dintre liderii statelor satelit (ai Uniunii
Sovietice – n.tr.). Deoarece Regele Mihai era unul dintre puţinii din
occident care se opunea apropierii de Bucureşti, Securitatea a pornit a
campanie personală împotriva Familiei Regale, continuând-o şi în timpul
regimului Iliescu.
Din cauza măsurilor de securitate paranoide ale lui Ceauşescu,
România, spre deosebire de vecinii săi, a trebuit să aibă o revoluţie
sângeroasă în 1989, şi nu a avut o elită alternativă pe care să o aducă
la putere. Nu a fost greu pentru un grup de nomenclaturişti
experimentaţi să răpească această revoluţie şi, sub conducerea lui Ion
Iliescu, să organizeze o administraţie provizorie – Frontul Salvării
Naţionale (FSN).
Regele, având amintirea unei ţări relativ prospere, cu o bună
educaţie şi un bun sistem social, cu oameni de stat excepţionali precum
Maniu, Titulescu, Brătienii, cu mari artişti, muzicieni, scriitori, şi
proprietate agrară reformată, a spus în mesajul său de Anul Nou „Haideţi
să ajutăm cu toţii la reconstrucţia ţării după dezastrul material şi
moral la care au adus-o comuniştii.” În loc de aceasta, FSN s-a
transformat în partid politic şi a organizat rapid alegeri care nu au
dat nicio şansă altor partide, care de-abia se organizaseră. FSN-ul a
ajuns la putere. Au adoptat o Constituţie care dovedea recunoaşterea şi
frica posibilităţii ca ţara să devină monarhie, prin introducerea unei
clauze prin care „România este o republică.”
Pe lângă dorinţa Regelui de a-şi ajuta ţara, nici măcar neapărat ca
Rege, el avea şi o mare dorinţă de a reveni acolo. Cu toate acestea, în
ciuda aranjamentelor normale organizate pentru o călătorie de Paşti, de
Crăciun au fost luate măsuri extreme pentru a se împiedica aceasta.
De Paştele 1992 el a fost invitat la Mânăstirea Putna pentru
canonizarea lui Ştefan cel Mare. Peste tot unde s-a dus au fost mase
mari de oameni. În Bucureşti s-au adunat câteva sute de mii, iar când
Regele le-a vorbit a putut să le spună că îi iubeşte, ceva ce niciun
comunist nu ar fi îndrăznit să spună.
După această vizită, toate invitaţiile au fost blocate. Campania de
demonizare a sa a fost reîncepută. Aceasta a pus opoziţia în confuzie,
fiindu-i teamă să nu piardă voturi.
În anii următori au fost ocazii în care prezenţa Regelui ar fi putut
ajuta ţara şi reputaţia ei peste hotare. A 75a aniversare a Unirii
Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost luată de Preşedintele Iliescu
drept o ocazie de reconciliere. Convenţia Democratică nu a participat,
deoarece Regele nu fusese lăsat să participe.
La aniversarea loviturii de stat de la 23 august 1944 atât Congresul,
cât şi Senatul SUA şi-au exprimat respectul faţă de Rege iar citaţia
Preşedintelui Truman de la acordarea Legiunii de Merit a SUA a fost
citită şi înregistrată oficial – „Prin judecata sa înaltă, curajul său
în acţiune şi înaltul caracter la conducerii sale personale…”
Regele a mai primit şi Ordinul Victoria rus.
Nicio asemenea recunoaştere oficială nu a avut loc la Bucureşti, şi nu i-a fost permis să participe la ceremoniile neoficiale.
Sărbătorirea celei de-a cincizecea aniversări a sfârşitului
Războiului din Europa urmau să aibă loc la Londra în mai 1995. Şefii de
stat urmau să fie invitaţi, dar se părea că ultimul şef de stat în viaţă
al acelor vremuri urma să nu fie invitat. Au început să apară scrisori
în ziarul Times şi către Legiunea Britanică. Guvernul român era hotărât
să oprească orice invitaţie.
Acţiuni de dezinformare au fost puse în practică, inclusiv (deşi mama
sa era numita iubitoare de evrei la Berlin) cum că Regele ar fi fost
responsabil pentru deportările evreilor. M-am dus atunci la Ministerul
de Externe (Britanic – n.tr.) pentru a descrie cariera de război a
Regelui. Multele demersuri au avut succes şi astfel Regele a participat
atât la Slujba de la Catedrala Sf. Pavel, cât şi la banchetul de la
Guildhall.
Iliescu a pierdut alegerile din 1996 şi Emil Constantinescu a preluat
puterea. Aceasta a făcut posibilă aproape imediata întoarcere a Regelui
în România.
Regele a descris-o ca pe „revenirea normalităţii în România… Voi face
tot ce îmi stă în putere pentru România.” A fost rugat să ajute la
integrarea României în NATO, care nu fusese reuşită în primul val, ci în
2004. Constantinescu, un om onest care câştigase pe o platformă
anticorupţie, a făcut un apel dramatic către popor, la zece luni de la
alegerea sa: „Am câştigat alegerile din noiembrie 1996, dar nu am
câştigat puterea … puterea economică a fost şi este încă în mâinile unui
sistem mafiot care nu are nimic de-a face cu interesul naţional…”
Iliescu a câştigat alegerile din 2000. El reprezenta acum moderaţia
în faţa partidelor de extremă dreapta. Timpul petrecut în opoziţie îi
permisese să reflecte. A simţit că „a venit momentul să scăpăm de
prejudecăţi.” Regele şi el s-au întâlnit, a fost începutul unei relaţii
normale. Prim Ministrul lui Iliescu a pierdut alegerile din 2004 în faţa
lui Traian Băsescu, care de asemenea a cerut şansa „de a scoate România
din mâinile mafiei.”
Dacă ar fi existat vreo încercare reală a administraţiei republicane
de a dezvolta fragila democraţie post-ceauşistă, ţara ar fi fost cu
siguranţă într-o stare mai bună. Revenirea la monarhia constituţională
ar fi reprezentat o ruptură şi mai decisivă faţă de trecutul comunist,
dar după patruzeci de ani de demonizare a Dinastiei şi de eradicare
aproape totală a clasei de mijloc o asemenea ocazie nu a apărut.
La o întâlnire pentru discuţia despre comunism şi democraţie, mai
multe nume au fost menţionate, dar nu al Regelui, cu excepţia abdicării.
Un tânăr istoric a vorbit despre lucrurile cu care Regele a fost
silit să se confrunte – umilire, izolare, mândrie, teamă, reconciliere
cu inamicul său principal.
După vizita de Paşti din 1992, România Liberă scria „Nu am auzit
niciun cuvânt şi nu am văzut vreun gest care să-mi amintească în vreun
fel de ura, vulgaritatea, isteria şi mizeria morală care au îmbolnăvit
şi poluat vieţile noastre de când am ieşit din exaltarea lui 22
decembrie 1989,” iar în decembrie 1997 a scris „De ce nu putem
recunoaşte monarhia constituţională ca formă de stat şi să-i recunoaştem
contribuţia la dezvoltarea ţării noastre? Măcar atât, dacă nu putem
vedea ce mare Dar de la Dumnezeu reprezintă Regele Mihai.”
.jpg)
