10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

Gesturile de autonomie din secolul trecut ale neamului românesc ne uimesc şi acum prin curajul cu care au fost făcute. Unirea Principatelor, lovitura de stat a lui Cuza, declararea Independenţei Principatelor, ridicarea României la rangul de Regat – toate gesturile acestea creatoare de istorie ne câştigă şi astăzi totala noastră admiraţie. Destinul neamului românesc a fost destul de crâncen, şi dacă am izbutit să-l înfrângem – păstrându-ne intactă fiinţa şi forţele de creaţie – n-am izbutit decât arareori să-l violentăm. Arareori, iniţiativa a fost de partea noastră. Gestul defensiv al împăratuui Aurelian, ne-a imprimat parcă o anumită tehnică de apărare – pe care împrejurările istorice de la năvălirile barbarilor până la Congresul de la Berlin, au promovat-o necontenit ca pe singura noastră posibilitate de supravieţuire. Nici un factor decisiv nu silea pe Aurelian să-şi retragă legiunile de partea dreaptă a Dunării. Dacia nu era pierdută. Un general tânăr şi ambiţios, un roman cu spirit politic, ar fi păstrat-o încă multă vreme Imperiului. Consecinţele panicei lui Aurelian au fost dezastruoase pentru întreg Evul Mediu al acestor părţi europene.

Am avut în istoria neamului românesc câteva gesturi de grandioasă autonomie. Dacă n-ar fi decât viziunea Daciei pe care a realizat-o Mihai Viteazul, şi încă am putea fi mândri de capacităţile noastre de revendicare.

Gesturile de autonomie din secolul XIX sunt şi mai uluitoare: ele veneau pe deoparte, după aproape două veacuri de umilire istorică; ele erau făcute pe de altă parte într-o ţară care işi crease de curând puternice bastioane reacţionare. Salturile noastre în istorie, în mai puţin de 30 de ani, erau făcute de o elită foarte restrânsă, care nu avea de partea ei decât norocul şi intrigile din Cancelariile europene. Puţin noroc şi multă intuiţie politică – acestea au fost ursitoarele României moderne. Înapoia instinctului de afirmare naţională, de libertate şi de autonomie, instinct care domina elitele politice şi spirituale ale Principatelor – nu exista o mare forţă organizată. Ţărănimea nu juca nici un rol; boierimea era divizată, singurele forţe organizate se aflau în tabăra reacţionarilor. Vogoride s-a dovedit mai puternic decât toată românimea însufleţită şi revoluţionară. Forţele care se aflau înapoia lui Vogoride nu au putut fi înfrânte decât de Napoleon III.

Şi cu toate acestea, cu toate că elitele care creau Statul românesc, nu aveau înlăuntrul ţării, decât aderenţe sporadice şi neorganizate – eforturile de autonomie s-au ţinut lanţ de la 1848 la 1881. Extraordinară energie revoluţionară! O mişcare care eşuează lamentabil de la început, ale cărei succese erau paralizate imediat de grave insuccese; care cunoaşte dezastruoase umiliri chiar după zece ani de domnie a Regelui Carol I – şi care, cu toate acestea, nu dezarmează, nu oboseşte şi nu-şi potoleşte tensiunea revoluţionară până ce nu atinge condiţiile optime care ii erau îngăduite la sfârşitul veacului XIX. Eforturile celor două generaţii care au pus temeliile Statului românesc modern – ne par şi astăzi gigantice. Căci afirmările de autonomie, revendicările politice şi naţionale – erau mult mai dificil de realizat, pentru Români, în secolul XIX. O răzbunare a destinului, o greşeală diplomatică, un singur insucces militar – ne-ar fi azvârlit din nou în zona subeuropeană. Am fi pierdut al doilea mare prilej de afirmare istorică. Odată cu noi, se creau încă două state balcanice, şi orice şansă de arbitraj, orice posibilitate de protectorat, ar fi fost pierdută.

Sunt gesturi, în istoria politică românească, din secolul XIX, care ne emoţionează prin ce aveau ele iremediabil, prin ireversibilitatea lor. A le fi făcut – împotriva forţelor reacţionare dinlăuntru, împotriva intereselor străine, din afară – dovedeşte că elitele de la mijlocul veacului trecut simţeau într-adevăr un destin înapoia lor. Nu ştiu dacă cel mai responsabil gest de autonomie al nostru este declararea Independenţei. Este în orice caz cel mai semnificativ, cel mai revoluţionar. Este gestul de la care au putut adera toate păturile sociale. Mai mult chiar decât gestul „Unirii”, gestul „neatârnării” a putut fi asimilat spontan de toată ţărănimea. Revendicările sociale şi politice de mai târziu, au fost făcute posibile prin acest act revoluţionar, „neatârnarea”. Constiinţa întregului popor românesc a putut asimila total şi firesc un asemenea gest de curaj, de iniţiativă, de afirmare. Zece Mai este cea mai revoluţionară, cea mai dinamică dată din istoria noastră modernă. Unirea Principatelor ar mai fi putut întârzia, neatârnarea trebuia făcută în acea zi, în acel ceas. Nu dovedeşte asta siguranţă şi sete de afirmare?

Zece Mai este programul revoluţiei permanente româneşti. Este un gest care trebuia imitat. Neatârnarea nu poate rămâne un simplu act istoric. Ea este o tehnică, o misiune, un ideal. Afirmarea libertăţii trebuie făcută necontenit şi pe arii cât mai largi. Mai ales astăzi când România are 20 milioane de locuitori şi când clase tot mai masive sunt chemate să participe la crearea istoriei.

Autonomia – iată izvorul central al oricărei revoluţii. „Neatârnare” – adică o conştiinţă demnă, un simţ al responsabilităţii în faţa istoriei, o sete neistovită de creaţie. Dacă ar înţelege toată lumea, astăzi, fermentul revoluţionar al acestui prodigios zece Mai.

preluat de  pe blogul www.jurnaldeistoric.wordpress.com a Dianei Mantache