10 mai 1866

Cei ce nu înţeleg de ce e nevoie de monarhie, şi mai cu seama de ce e nevoie de un monarh de origine străină, ar trebui să privească harta Europei şi să urmarească toate monarhiile care mai există astăzi: aproape nici una nu este originară din ţara unde domneşte. În Spania avem un Bourbon de origine franceză, în Anglia şi Belgia regii sunt de origine germană, în Suedia sunt de origine franceză, în Norvegia de origine daneză; numai în Danemarca mi se pare că regii sunt de origine daneză¹ - fără a ţine seama că regele Christian IX, descinde pe linie paternă din ducii de Schleswig-Holstein-Sonderborg-Glücksborg, din nordul Germaniei.

            Nu are, deci importanţa originea, fiindcă, o dată ce regii preiau puterea, ţara devine un fel de moşie a lor  şi, în scurt timp, devin mai patrioţi decat autohtonii ...Iată deci explicaţia pentru care era un lucru normal în veacul trecut să ai un domn de origine stăină, care însă ştia să apere interesele noii sale ţări ca şi cum ar fi fost ţara lui de origine.²

            - Neagu Djuvara

        Obiectiv major al Revoluţiei de la 1848, ideea Unirii Principatelor a devenit, după înfrângerea Revoluţiei, principalul element de coeziune al cercurilor liberale româneşti. Aflaţi în exil sau în ţară, paşoptiştii au dus o intensă propagandă în favoarea creerii unui stat naţional românesc.

Adunările ad-hoc – convocate pe baza tratatului din 18/30 martie 1856 - au hotărât unirea Moldovei şi Munteniei sub conducerea unui “principe stăin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare de-ale Europei”.³ Marile Puteri au sesizat intenţia românilor de dobândire a independenţei şi au cerut alegerea câte unui domn în fiecare Principat, care să fie “fiu din tată născut în Moldova sau în Ţara Românească”⁴. Profitând însă de faptul că, prin Convenţia de la Paris, nu se specifica anume că aceeaşi persoană n-ar putea domni în ambele Principate, şi beneficiind de sprijinul Franţei, românii găsesc o soluţie fericită, alegând acelaşi domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza.⁵

  Domnia lui Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni politice, pune bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne. Timp de doi ani, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări, trecând de la o capitală la alta (aşa cum stabilise Convenţia de la Paris din august 1858). Abia la 20 noiembrie/ 2 decembrie 1861, Poarta Otomană recunoaşte uniunea administrativă şi politică a ţării (limitată doar la domnia lui Cuza), ceea ce îngăduie domnitorului, ca, la 24 ianuarie/ 5 februarie 1862 să deschidă la Bucureşti (de acum înainte singura capitală) şedinţele primului parlament al României (denumirea oficială a noului stat) şi să proclame “Unirea definitivă a Principatelor”.⁶

Fără a intra în detalii, este limpede că domnia de 7 ani a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă luminoasă din istoria poporulul român⁷. Totuşi, liberalii radicali şi conservatorii (monstoasa coaliţie), invocând tendinţele absolutiste ale principelui şi considerând că noile aspiraţii ale României pot fi indeplinite doar prin aducerea unui prinţ străin, hotărăsc înlăturarea sa.

În noaptea de 23 februarie 1866, la Bucureşti a izbucnit un complot. Palatul a fost încercuit, camera monarhului a fost forţată şi Alexandru Ioan, sub ameninţarea armelor – dar oare era necesar ? – şi-a semnat abdicarea. În zori, a luat calea exilului, care-i va purta paşii la Viena, apoi la Florenţa, în cele din urmă la Heidelberg, unde a murit in 1873.⁸ 

Pentru a evita orice revenire în trecut, adunarea de la Bucureşti  a oferit coroana în unanimitate prinţului Filip al Belgiei, conte de Flandra, fratele mai mic al lui Leopold al II, proclamându-l monarh sub numele de Filip I al României.⁹ Acesta refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din răsăritul Europei, încă vasală Turciei! Ne aflăm deodată într-o situaţie dramatică: puterile garante care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul – se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii stăine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris , ca “agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăcenu pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe stăin^.10

Demersul a avut ca rezultat propunerea unui nou candidat: prinţul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, locotenent în armata prusacă, rudă pe linie maternă cu împăratul Franţei.