De la familia Hohenzollern-Sigmariengen la familia regala a Romaniei

             Un neam de cavaleri neaoş german este neamul Hohenzollernilor, al căror castel din moşi-stămoşi, stăjuit de înalte şi păduroase vârfuri alpine, veghează statornic şi autoritar asupra unor întinderi mănoase şi se constituie în imagine fidelă a acelor neînfricaţi şi dârji eroi care timp de secole au domnit aici şi care adesea, pentru împărat şi imperiu, au tras din tecă sabia lucitoare, căci acel “Mereu un Zolre brav” de pe blazonul lor însemna şi “Mereu un brav german”.

                Nu putem preciza locul unde s-au aşezat primii nobili de Zollern; ştim numai că este vorba de un neam vechi, respectabil, coborâtor probabil din dinastia ducală suabă a Burchardingilor, un neam ai cărui membri, în măsura în care li se pot identifica urmele, s-au remarcat mereu, la vreme de război şi de pace, şi din care foarte mulţi au murit eroi pentru măreţia vechiului imperiu german. Conform unor atestări documentare, în anul 1061 existau doi conţi de Zollern, Burkardus şi Wezilo. Spiţa celui de-al doilea s-a stins de timpuriu; cea a primului a dat multe vlăstare, care la rândul lor s-au perpetuat pe mai multe linii. Reprezentantul uneia dintre acestea, a celei france, Friedrich al III-lea, a fost burgrav de Nürnberg şi astfel întemeietor al dinastiei regale a Prusiei. Descendenţii de pe cealaltă linie însă, de pe cea suabă, s-au aşezat pe  “înaltul Zolre”, ridicând încă de la începutul secolului al XI-lea o impunătoare cetate din care, nu s-au păstrat, ce-i drept, decât puţine lucruri în noua construcţie iniţiată şi zelos promovată de regele Friedrich Wilhelm al IV-lea.¹¹ 

                Acea linie suabă, s-a împărţit în două ramuri princiare: Hohenzollern-Hechingen şi Hohenzollern-Sigmaringen, dintre care prima s-a stins, a doua însă cunoaşte o cu atât mai mare înflorire.

            Vlăstarele acestei ramuri romano-catolice a dinastiei de Hohenzollern au pus totdeauna mai presus de dorinţele şi înclinaţiile lor personale scopurile şi ţelurile patriotice promovând binele comun.

        

      Când, ca pe cele mai multe ţari, furtuna aşa-zisului an “nebun” 1848 a zguduit şi principatul Hohenzollern-Sigmaringen străbătut cu freamăt de Dunărea Superioară, alteţea sa Principele Karl a renunţat la tronul ţărişoarei în favoare fiului său Karl Anton. Dar deja în anul următor acesta şi-a cedat Prusiei ţara. Şi-a motivat abdicarea într-un mesaj către concetăţenii săi, mesaj în care spunea: “Dacă este să se împlinească dorinţa cea mai fierbinte a inimii mele, dacă este să se ţină seama de aspiraţiile tuturor patrioţilor adevăraţi, dacă este ca unitatea Germaniei să devină din vis realitate, atunci nici un sacrificiu nu poate fi prea mare. Cu aceasta, eu depun pe altarul patriei lucrurile cele mai de preţ pe care le pot aduce.” El a fost primul principe german care s-a hotărât – şi anume în deplină libertate a voinţei – să facă un gest de o asemenea abnegaţie.¹²

                Karl Anton a schimbat decorul variat a funcţiei sale reprezentative cu comanda diviziei a douăsprezecea de pe Neisse, Silezia, o poziţie liniştită din care vărul său regesc Wilhelm, viitorul împărat, deocamdată regent în locul fratelui său, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea, bolnav incurabil, l-a rechemat ca să-l pună în fruntea guvernului.

            La o vârstă înaintată, Karl Anton şi-a asumat greaua sarcină de a duce până la capăt lupta cu reprezentaţia naţională prusacă ce a refuzat în repetate rânduri să aprobe mijloacele băneşti considerate absolut necesare pentru întărirea şi reorganizarea armatei. Bolnav, dezamăgit şi obosit, princepele Karl Anton şi-a lăsat postul pe mâna unuia mai mare, pe mâna lui Bismarck.¹³

 În 1866, victoria Prusie împotriva Austriei a fost pecetluită şi cu sângele unui Hohenzollern, Anton, cel de-al treilea fiu al Principelui. În acelaşi an, Karl (de acum înainte principele Carol), al doilea copil pe care principesa Josephine de Baden i l-a daruit soţului său, decide să accepte instabila coronă a României.

            O anecdotă păstrată în familia de Hohenzollern spune că, în timp ce delegaţia română încerca să găsească cele mai bune argumente spre a-l convinge, “principele deschide atlasul, luă un creion şi obsesvând că linia trasă între Londra şi Bombay trece prin Principate, acceptă coroana, spunând: «Aceasta este o ţară de viitor!»”.¹⁴