Un neam de cavaleri neaoş german este neamul Hohenzollernilor, al căror
castel din moşi-stămoşi, stăjuit de înalte şi păduroase vârfuri
alpine, veghează statornic şi autoritar asupra unor întinderi mănoase şi se
constituie în imagine fidelă a acelor neînfricaţi şi dârji eroi care timp de
secole au domnit aici şi care adesea, pentru împărat şi imperiu, au tras din
tecă sabia lucitoare, căci acel “Mereu un Zolre brav” de pe blazonul lor
însemna şi “Mereu un brav german”.
Nu putem
preciza locul unde s-au aşezat primii nobili de Zollern; ştim numai că este
vorba de un neam vechi, respectabil, coborâtor probabil din dinastia ducală
suabă a Burchardingilor, un neam ai cărui membri, în măsura în care li se pot
identifica urmele, s-au remarcat mereu, la vreme de război şi de pace, şi din
care foarte mulţi au murit eroi pentru măreţia vechiului imperiu german.
Conform unor atestări documentare, în anul 1061 existau doi conţi de Zollern,
Burkardus şi Wezilo. Spiţa celui de-al doilea s-a stins de timpuriu; cea a primului
a dat multe vlăstare, care la rândul lor s-au perpetuat pe mai multe linii.
Reprezentantul uneia dintre acestea, a celei france, Friedrich al III-lea, a
fost burgrav de Nürnberg şi astfel întemeietor al dinastiei regale a Prusiei.
Descendenţii de pe cealaltă linie însă, de pe cea suabă, s-au aşezat pe “înaltul Zolre”, ridicând încă de la
începutul secolului al XI-lea o impunătoare cetate din care, nu s-au păstrat,
ce-i drept, decât puţine lucruri în noua construcţie iniţiată şi zelos
promovată de regele Friedrich Wilhelm al IV-lea.11
Acea
linie suabă, s-a împărţit în două ramuri princiare: Hohenzollern-Hechingen şi
Hohenzollern-Sigmaringen, dintre care prima s-a stins, a doua însă cunoaşte o
cu atât mai mare înflorire.
Vlăstarele acestei ramuri
romano-catolice a dinastiei de Hohenzollern au pus totdeauna mai presus de
dorinţele şi înclinaţiile lor personale scopurile şi ţelurile patriotice promovând
binele comun.
Când, ca pe cele mai multe ţari,
furtuna aşa-zisului an “nebun” 1848 a zguduit şi principatul
Hohenzollern-Sigmaringen străbătut cu freamăt de Dunărea Superioară, alteţea sa
Principele Karl a renunţat la tronul ţărişoarei în favoare fiului său Karl
Anton. Dar deja în anul următor acesta şi-a cedat Prusiei ţara. Şi-a motivat
abdicarea într-un mesaj către concetăţenii săi, mesaj în care spunea: “Dacă
este să se împlinească dorinţa cea mai fierbinte a inimii mele, dacă este să se
ţină seama de aspiraţiile tuturor patrioţilor adevăraţi, dacă este ca unitatea
Germaniei să devină din vis realitate, atunci nici un sacrificiu nu poate fi
prea mare. Cu aceasta, eu depun pe altarul patriei lucrurile cele mai de preţ
pe care le pot aduce.” El a fost primul principe german care s-a hotărât – şi
anume în deplină libertate a voinţei – să facă un gest de o asemenea abnegaţie.12
Karl
Anton a schimbat decorul variat a funcţiei sale reprezentative cu comanda
diviziei a douăsprezecea de pe Neisse, Silezia, o poziţie liniştită din care
vărul său regesc Wilhelm, viitorul împărat, deocamdată regent în locul fratelui
său, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea, bolnav incurabil, l-a rechemat ca să-l
pună în fruntea guvernului.
La o vârstă înaintată, Karl Anton
şi-a asumat greaua sarcină de a duce până la capăt lupta cu reprezentaţia
naţională prusacă ce a refuzat în repetate rânduri să aprobe mijloacele băneşti
considerate absolut necesare pentru întărirea şi reorganizarea armatei. Bolnav,
dezamăgit şi obosit, princepele Karl Anton şi-a lăsat postul pe mâna unuia mai
mare, pe mâna lui Bismarck.13
În 1866, victoria Prusie
împotriva Austriei a fost pecetluită şi cu sângele unui
Hohenzollern, Anton, cel de-al treilea fiu al Principelui. În
acelaşi an, Karl (de acum înainte principele Carol), al doilea copil pe care
principesa Josephine de Baden i l-a daruit soţului său, decide să accepte
instabila coronă a României.
O anecdotă păstrată în familia de
Hohenzollern spune că, în timp ce delegaţia română încerca să găsească cele mai
bune argumente spre a-l convinge, “principele deschide atlasul, luă un creion
şi obsesvând că linia trasă între Londra şi Bombay trece prin Principate,
acceptă coroana, spunând: «Aceasta este o ţară de viitor!»”.14
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu