România
a avut – prin voinţa ei – o dinastie stăină care i-a conferit o anumita poziţie
în Europa, o dinastie brusc întreruptă de tancurile sovietice.151
După
cel de-al doilea război mondial, României îi fusese sortit să devină republică.
De ce? La aceasta întrebare a răspuns cândva C.A. Rosetti, unul din ctitorii
ţarii, care, fiind şi republican şi mason, ştia mai bine decât oricine că: „Pentru
a asigura Independenţa s-a proclamat Regatul!”. Proclamarea republicii
populare însemna firesc, reversul.

După
1989, România are dificutăţi certe în demararea economică şi în ce priveşte
imaginea pe care ar vrea s-o trensmită lumii ca stat democratic, care a rupt
orice legătură cu bolşevismul.
În
consecinţă, nutrind nostalgia vechii monarhii, opinia publică începe să spere
că o restaurare a regalităţii ar readuce ca prin minune ţara pe făgaşul
trecutului ei măreţ.152
Capul
dinastiei, continuă să fie regele Mihai I, care speră să-şi redobândească
prerogrativele constituţionale “Cu voi toţi, am şi eu datoria să-mi pun
toate forţele mele în seviciul patriei noastre. Jurământul pe care l-am prestat
poporului meu de a-mi sluji Ţara şi destinul cât voi trăi, este neschimbat. Am
fost, sunt, şi rămân în slujba Ţării mele”153
In
Ana de România, un război, un exil, o viaţă, regina mărturiseşte “El
este fericit să ajute România în prezent şi în viitor, în felul său, dar
consideră că destinul său este neîmplinit atâta timp cât nu este Regele unui
Regat numit România”154
Restaurarea
regalităţii in România se loveşte, de fapt de mai multe obstacole. În primul
rând, regele a abdicat în 1947, recunoscând solemn că instituţia monarhică nu
mai ţine pasul cu evoluţia ţării. Desigur, el a revenit asupra acestei
renunţări, afirmând că–i fusese extorcată, însă acestă versiune a faptelor e
astăzi din ce în ce mai contestată de tabăra republicană. Apoi, şi mai grav,
regele nu are moştenitor sau, mai precis, nu are decât posteritate feminină.
Or, în virtutea legilor constituţionale ale monarhiei româneşti, “coroana trece
de la partea bărbătescă la partea bărbătească şi primogenitură în descendenţa
regelui Ferdinand I, fiicele şi descendenţa lor fiind excluse pentru vecie.”
Astfel, în cazul dispariţiei suveranului, coroana României ar trebui să-i
revină unui obscur prinţ german, descendent al lui Wilhelm de
Hohenzollern-Sigmaringen, frate al lui Ferdinand I al României, care n-a fost
niciodată socotit membru al dinastiei române.155
Drumurile
care duc la democraţie au traversat, e drept, pământurile lui Ferdinant cel
Credincios şi ale Mariei cea Mare, care le-au întărit şi înfrumuseţat. Vor
stăbate ele, mâine, pământurile unei monarhii restaurate?156 Numai
viitorul, în deplină cunoştere a trecutului, poate decide...
Bibliografie:
151 -
152 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004
153 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004
154 - Radu al Romaniei, Ana de Romania. Un razboi, un exil, o viata, Humanitas
155 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004
156 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004