10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade
Gesturile de autonomie din secolul trecut
ale neamului românesc ne uimesc şi acum prin curajul cu care au fost
făcute. Unirea Principatelor, lovitura de stat a lui Cuza, declararea
Independenţei Principatelor, ridicarea României la rangul de Regat –
toate gesturile acestea creatoare de istorie ne câştigă şi astăzi totala
noastră admiraţie. Destinul neamului românesc a fost destul de crâncen,
şi dacă am izbutit să-l înfrângem – păstrându-ne intactă fiinţa şi
forţele de creaţie – n-am izbutit decât arareori să-l violentăm.
Arareori, iniţiativa a fost de partea noastră. Gestul defensiv al
împăratuui Aurelian, ne-a imprimat parcă o anumită tehnică de apărare –
pe care împrejurările istorice de la năvălirile barbarilor până la
Congresul de la Berlin, au promovat-o necontenit ca pe singura noastră
posibilitate de supravieţuire. Nici un factor decisiv nu silea pe
Aurelian să-şi retragă legiunile de partea dreaptă a Dunării. Dacia nu
era pierdută. Un general tânăr şi ambiţios, un roman cu spirit politic,
ar fi păstrat-o încă multă vreme Imperiului. Consecinţele panicei lui
Aurelian au fost dezastruoase pentru întreg Evul Mediu al acestor părţi
europene.
Am avut în istoria neamului românesc
câteva gesturi de grandioasă autonomie. Dacă n-ar fi decât viziunea
Daciei pe care a realizat-o Mihai Viteazul, şi încă am putea fi mândri
de capacităţile noastre de revendicare.
Gesturile de autonomie din secolul XIX
sunt şi mai uluitoare: ele veneau pe deoparte, după aproape două veacuri
de umilire istorică; ele erau făcute pe de altă parte într-o ţară care
işi crease de curând puternice bastioane reacţionare. Salturile noastre
în istorie, în mai puţin de 30 de ani, erau făcute de o elită foarte
restrânsă, care nu avea de partea ei decât norocul şi intrigile din
Cancelariile europene. Puţin noroc şi multă intuiţie politică – acestea
au fost ursitoarele României moderne. Înapoia instinctului de afirmare
naţională, de libertate şi de autonomie, instinct care domina elitele
politice şi spirituale ale Principatelor – nu exista o mare forţă
organizată. Ţărănimea nu juca nici un rol; boierimea era divizată,
singurele forţe organizate se aflau în tabăra reacţionarilor. Vogoride
s-a dovedit mai puternic decât toată românimea însufleţită şi
revoluţionară. Forţele care se aflau înapoia lui Vogoride nu au putut fi
înfrânte decât de Napoleon III.
Şi cu toate acestea, cu toate că elitele
care creau Statul românesc, nu aveau înlăuntrul ţării, decât aderenţe
sporadice şi neorganizate – eforturile de autonomie s-au ţinut lanţ de
la 1848 la 1881. Extraordinară energie revoluţionară! O mişcare care
eşuează lamentabil de la început, ale cărei succese erau paralizate
imediat de grave insuccese; care cunoaşte dezastruoase umiliri chiar
după zece ani de domnie a Regelui Carol I – şi care, cu toate acestea,
nu dezarmează, nu oboseşte şi nu-şi potoleşte tensiunea revoluţionară
până ce nu atinge condiţiile optime care ii erau îngăduite la sfârşitul
veacului XIX. Eforturile celor două generaţii care au pus temeliile
Statului românesc modern – ne par şi astăzi gigantice. Căci afirmările
de autonomie, revendicările politice şi naţionale – erau mult mai
dificil de realizat, pentru Români, în secolul XIX. O răzbunare a
destinului, o greşeală diplomatică, un singur insucces militar – ne-ar
fi azvârlit din nou în zona subeuropeană. Am fi pierdut al doilea mare
prilej de afirmare istorică. Odată cu noi, se creau încă două state
balcanice, şi orice şansă de arbitraj, orice posibilitate de
protectorat, ar fi fost pierdută.
Sunt gesturi, în istoria politică
românească, din secolul XIX, care ne emoţionează prin ce aveau ele
iremediabil, prin ireversibilitatea lor. A le fi făcut – împotriva
forţelor reacţionare dinlăuntru, împotriva intereselor străine, din
afară – dovedeşte că elitele de la mijlocul veacului trecut simţeau
într-adevăr un destin înapoia lor. Nu ştiu dacă cel mai responsabil gest
de autonomie al nostru este declararea Independenţei. Este în orice caz
cel mai semnificativ, cel mai revoluţionar. Este gestul de la care au
putut adera toate păturile sociale. Mai mult chiar decât gestul
„Unirii”, gestul „neatârnării” a putut fi asimilat spontan de toată
ţărănimea. Revendicările sociale şi politice de mai târziu, au fost
făcute posibile prin acest act revoluţionar, „neatârnarea”. Constiinţa
întregului popor românesc a putut asimila total şi firesc un asemenea
gest de curaj, de iniţiativă, de afirmare. Zece Mai este cea mai
revoluţionară, cea mai dinamică dată din istoria noastră modernă. Unirea
Principatelor ar mai fi putut întârzia, neatârnarea trebuia făcută în
acea zi, în acel ceas. Nu dovedeşte asta siguranţă şi sete de afirmare?
Zece Mai este programul revoluţiei
permanente româneşti. Este un gest care trebuia imitat. Neatârnarea nu
poate rămâne un simplu act istoric. Ea este o tehnică, o misiune, un
ideal. Afirmarea libertăţii trebuie făcută necontenit şi pe arii cât mai
largi. Mai ales astăzi când România are 20 milioane de locuitori şi
când clase tot mai masive sunt chemate să participe la crearea istoriei.
Autonomia – iată izvorul central al
oricărei revoluţii. „Neatârnare” – adică o conştiinţă demnă, un simţ al
responsabilităţii în faţa istoriei, o sete neistovită de creaţie. Dacă
ar înţelege toată lumea, astăzi, fermentul revoluţionar al acestui
prodigios zece Mai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu