Printesa Helena a Regatului Unit

         Printesa Helena Augusta Victoria, a treia fiica si al cincilea copil al reginei Victoria si a printului Albert al Regatului Unit s-a nascut la 25 mai 1846, la o zi dupa a douazeci si saptea aniversare a mamei sale. Printesa a fost numita in onoarea Helenei, Ducesa de Orleans, care a fost si una din nasele ei. Al doilea nume a fost in onoarea Ducesei de Cambringe, o matusa a reginei Victoria, in timp ce ultimul nume il impartasea cu mama si bunica sa. Pentru familie printesa Helena va fi mereu Lenchen.

Regina Victoria a Regatului Unit

" I will be good"

        Sunt cuvintele rostite de mica printesa Victoria de Kent, cand guvernanta sa i-a aratat arborele genealogic al familiei de Hanovra si a vazut ca doar unchiul sau, ducele de Clarence sta intre ea si tronul Regatului Unit. 

          Alexandrina Victoria, unica fiica a Ducelui de Kent si a sotiei sale, Victoria de Saxa-Coburg si Saalferld s-a nascut la 24 mai 1819. Initial mica printesa a fost numita Georgiana Charlotte Alexandrine Augusta Victoria, dar Printul Regent a ordonat eliminarea numelui pus in onoarea sa si a fiicei sale moarte, precum si numele Augusta. In final, printesa a fost numita in onoare unuia dintre nasii sai, tarul Alexandru I al Rusiei si in onoarea mamei sale, Victoria, Ducesa de Kent. 

Printul Hermann de Wied

              Hermann, Print de Wied s-a nascut la 22 mai 1814, fiind al doilea copil si primul baiat al lui Johann, Print de Wied si a printesei Sophie Auguste de Solms-Braunfels.

Printesa Elena a Greciei si Danemarcei

 "In adolescenta parea sa fie absolut sigur ca, avand atarea rude incoronate, ea era sortita unei vieti stralucite si senine de regina, sotie de rege. Dar Destinul a decis altfel ... Intotdeauna, exceptand perioadele de exil, ea s-a aflat pe treptele unui tron. Odata i s-a spus ca viata ei seamana cu povestea Cenusaresei, dar inversata si repetata intruna. Pentru ca, in cazul ei, povestea nu s-a sfarsit ci a inceput cu fericirea, cand mica printesa din palatul parintilor ei adorati, printul mostenitor si printesa mostenitoare ai Greciei, petrecea ore fericite, jucandu-se fara griji, sub cerul insorit al Atenei"

- Arthur Gould Lee

        Printesa Elena a Greciei si Danemarcei s-a nascut la 3 mai 1896, fiind al treilea copil si cea mai mare dintre cele trei fiice al printului mostenitor Constantin al Greciei si a sotiei sale, nascute Sofia de Prusia. Marea familie regala greaca era foarte unita si pentru toti Elena era Sitta, numita asa din cauza eforturilor fratelui sau mai mare Alexandru de a-i spune in engleza sister in copilarie. In copilarie partenerii de joaca ai micii printese erau fratii sai Gerge si Alexandru si unchiul sau, Christopher (cu doi ani mai mare decat George). Deoarece verisoarele ei (Olga, Elisabeta si Marina) si sora ei, Irina era prea mici, cea mai apropiata persoana de Elena era Alexandru, pentru care printesa nutrea "o mare admiratie pentru numeroasele lui calitati si in special pentru una - si anume ca, inca de mic, niciodata n-a incercat sa scape de vreo pedeapsa spunand o minciuna".

        Viata minunata a printesei a luat sfarsit in 1917 cand tatal sau a fost fortat sa paraseasca Grecia si fratele sau Alexandru a devenit Rege. Timp de trei ani, in exil Elena a fost martora la atacurile indreptate asupra tatalui sau si a vazut cum Regele dispare treptat. In 1920, fratele mai mare al Elenei, George reuseste dupa mai multe cereri in casatorie sa obtina acceptul Elisabetei de Romania. Regina Maria le invita pe surorile lui George in vizita la Bucuresti. In ciuda faptului ca Elena nu vroia sa isi paraseasca parintii, Regele Constantin a considerat ca este important pentru copii sai sa fie primiti la Curtile Regale ale Europei in ciuda faptului ca el era o paria. In trenul spre Bucuresti, Irina si Elena au fost insotite de printul Carol, care se intorcea din calatoria pe care fusese fortat sa o faca dupa anularea casatoriei morganatice cu Zizi Lambrino.

      In Romania, Elena primeste vestea mortii fratelui sau Alexandru si decide sa plece imediat la Lucerna. A doua zi Regina Maria afla ca Ducesa de Coburg a murit, si decide sa le insoteasca pe printese. Spre surprinderea tuturor printul Carol, decide sa vina si el. La Zurich, Carol ii cere regelui Constantin mana Elenei. Regele  ii spune Elenei ca nu are impotriva casatoriei si ca ea este libera sa decida. In schimb Regina Sofia era impotriva casatoriei, considerand ca cei doi sunt mult prea diferiti si incercand sa ii deschida ochii fiicei sale. Peste ani, Regina Elena va afirma "Pe atunci, nu mi-am dat seama cata dreptate avea. Daca as fi ascultat-o pe mama, as fi crutata de multi ani de nefericire. Dar, asa stand lucrurile, s-a anuntat logodna in mod oficial." Elena s-a casatorit la 10 martie 1921, fiind prima printesa a Greciei care se casatorea in Atena. Printii mostenitori ai Romaniei au ramas in Grecia pana in luna mai, cand Elena s-a luat ramas bun de la vechea ei tara pentru a se dedica Romaniei.

         In Romania, Elena si Carol au locuit intr-un apartament din Cotroceni si in Castelul Foisor din Sinaia. In Sinaia, viata era idilica, dupa cum Regina Elena spunea "aveam multe gusturi comune pe atunci si viata era tare placuta, Dar pentru ca educatia si inclinatiile lui Carol erau fundamental deosebite de ale mele, armonia dintre noi a inceput sa se destrame incet, incet." La 25 octombrie 1921 s-a nascut singurul copil al cuplului, care va fi numit Mihai, dupa numele celui care unise cele trei tari Romanesti in 1600. 

             Imediat dupa botezul lui Mihai, Elena pleaca cu copilul sau in Grecia, alarmata de vestile privind boala tatalui sau. Cand se intoarce la Bucuresti impreuna cu sora sa Irina, in capitala Romaniei incepusera sa apara zvonuri privind aventurile lui Carol. In 1925, au aparut zvonuri si mai alarmante privind faptul ca  Printul Mostenitor nu mai are aventuri, ci o aventura cu Elena Lupescu. In noiembrie el semneaza o noua renuntare la tron. Elena este distrusa, dar pentru fiul sau de cinci ani care si-a pierdut tatal si pentru socrii ei, care si-a u pierdut inca odata fiul, ea trebuie sa raman puternica. Mihai devine MOSTENITORUL BUNICULUI SAU SI AL FAMILIEI REGALE ROMANE. 
             Pentru restul vietii, Regina Mama Elena a Romaniei se va dedica fiului sau si familiei acestuia.

Printesa Stephanie a Belgiei

                 Printesa Stephanie Clotilde Louise Herminie Marie Charlotte a Belgiei, a doua fiica a regelui Leopold II si a arhiducesei Marie-Henriette a Austriei s-a nascut la 21 mai 1864. Printesa a fost numita in onoarea unchiului matern, arhiducele Stefan, Palatin al Ungariei. Stephanie si surorile sale au avut o copilarie profund nefericita. Regele s-a dedicat complet tarii sale sale, ignorandu-si copii, in timp ce regina, umilita fara incetare, are fata de cai mai multa afectiune decat fata de fetele sale, pe care le numeste "monstrul nr. 1", "monstrul nr.2" si "monstrul nr.3".


Bibliografie:
Isabella Bricard, Dinastiile Domnitoare ale Europei

Regele Mihai la Jubileul Reginei Elisabeta

O imagine spune mai mult decat o mie de cuvinte ... Regele Mihai I in dreapta verisoarei sale, Elisabeta II a Regatului Unit.

Tarul Nicolae II

               Ultimul tar al tuturor Rusilor, Nicolae II s-a nascut la 6/18 mai 1868.

Printesa Helene, Ducesa de Orleans

                La 17 mai 1858, la Richmond murea printesa Helene, ducesa de Orleans. Vaduva din 1842, ducesa de Orleans a fost pentru restul vietii un simbol al monarhiei franceze.

Moartea printului-mostenitor Louis Philippe al Belgiei

               Louis-Philippe, printul mostenitor al Belgiei murea la 16 mai 1834, inainte de a implini un an. Primul fiu al regelui Leopold I si a reginei Louise a fost numit in onoarea bunicului matern, regele Louis-Philippe I. La un an dupa moartea lui Louis-Philippe se va naste al doilea copil al cuplului, Leopold, care va deveni rege la moartea tatalui sau.

Tarina Elisabeta Alexeievna

                 La 4/16 mai 1826 murea tarina Elisabeta Alexeievna a Rusiei.

Nunta de aur a Regelui si Reginei Spaniei

Printul Juan Carlos al Spaniei si  printesa Sofia a Greciei si Danemarcei

In 14 mai 1962, la Atena avea loc nunta dintre printul Juan Carlos al Spaniei si printesa Sofia a Greciei si Danemarcei. Destinati sa devina Regii Prea Catolici ai Spaniei, cei doi au avut trei ceremonii: cea civila, cea ortodoxa si cea catolica. Casa Regala a Spaniei a anuntat ca avest eveniment nu va fi sarbatorit nici in mod public, nici in privat. Greutatile economice prin care trece Spania in prezent pot fi justificarea neorganizarii unui eveniment public. Pe de alta parte, in ultima vreme ziarele au incalcat intelegerea nescrisa si au inceput sa publice stiri cu privire la infidelitatea Regelui.

Regina Sofia si Regele Juan Carlos I al Spaniei

In momentul casatoriei lor, Juan Carlos si Sofia au facut o alegere rationala si au pus bazele unui parteneriat care a servit Spania ... in timpul domniei sale Juan Carlos a trecut prin numeroase incercari, dar s-a bucurat de sprijinul si intelegerea Reginei, care de multe ori a fost cel mai important sfatuitor al sau ... pe de alta parte, intre ei nu a fost niciodata o mare poveste de dragoste si dupa jumatate de secol aparentele  nu mai sunt pastrate

Ducesa Marie de Mecklenburg-Schwerin

        Timp de mai mult de doua decenii societatea St. Petesburgului a fost dominata nu de tarina Alexandra, ci de cea supranumita Cea mai mare dintre Marile Ducese, Maria Pavlovna, nascuta ducesa de Mecklenburg-Schwerin.

        Marie Alexandrine Elisabeth Eleonore s-a nascut la 14 mai 1854, fiind unica fiica si al treilea copil al lui Frederick Francis II, Mare Duce de Mexklenburg-Schwerin si a primei sale sotii, printesa Augusta de Reuss-Kostritz. Numita Miechen in familie, ducesa si-a pierdut mama cand avea opt ani. Tatal sau s-a recasatorit cu printesa Anna de Hessa si Rin si mai apoi cu printesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt, care era cu patru ani mai mare decat Miechen.

Bibliografie:
 *Gelardi, Julia P. (2011-02-15). From Splendor to Revolution: The Romanov Women, 1847--1928 (Kindle Locations 439-443). Macmillan. Kindle Edition.

Printesa Augusta, Ducesa de Leuchtenberg

         Printesa Augusta, Ducesa de Leuchtenberg a murit la 13 mai 1851, la Munich. Vaduva lui Eugene de Beauharnais a reusit sa aranjeze mariaje avantajoase pentru toti fii sai, in ciuda legaturii lor cu Napoleon: Josephine a devenit Regina Suediei, Amelie Imparateasa a Braziliei, in timp ce Auguste s-a casatorit cu Maria II a Portugaliei si Maximilian cu Marea Ducesa Maria Nicolaievna.

Monarhia romana in secolul 21

             România a avut – prin voinţa ei – o dinastie stăină care i-a conferit o anumita poziţie în Europa, o dinastie brusc întreruptă de tancurile sovietice.¹⁵¹

După cel de-al doilea război mondial, României îi fusese sortit să devină republică. De ce? La aceasta întrebare a răspuns cândva C.A. Rosetti, unul din ctitorii ţarii, care, fiind şi republican şi mason, ştia mai bine decât oricine că: „Pentru a asigura Independenţa s-a proclamat Regatul!”. Proclamarea republicii populare însemna firesc, reversul.

         După 1989, România are dificutăţi certe în demararea economică şi în ce priveşte imaginea pe care ar vrea s-o trensmită lumii ca stat democratic, care a rupt orice legătură cu bolşevismul. 

     În consecinţă, nutrind nostalgia vechii monarhii, opinia publică începe să spere că o restaurare a regalităţii ar readuce ca prin minune ţara pe făgaşul trecutului ei măreţ.¹⁵²

      Capul dinastiei, continuă să fie regele Mihai I, care speră să-şi redobândească prerogrativele constituţionale “Cu voi toţi, am şi eu datoria să-mi pun toate forţele mele în seviciul patriei noastre. Jurământul pe care l-am prestat poporului meu de a-mi sluji Ţara şi destinul cât voi trăi, este neschimbat. Am fost, sunt, şi rămân în slujba Ţării mele”¹⁵³
       In Ana de România, un război, un exil, o viaţă, regina mărturiseşte “El este fericit să ajute România în prezent şi în viitor, în felul său, dar consideră că destinul său este neîmplinit atâta timp cât nu este Regele unui Regat numit România”¹⁵⁴

            Restaurarea regalităţii in România se loveşte, de fapt de mai multe obstacole. În primul rând, regele a abdicat în 1947, recunoscând solemn că instituţia monarhică nu mai ţine pasul cu evoluţia ţării. Desigur, el a revenit asupra acestei renunţări, afirmând că–i fusese extorcată, însă acestă versiune a faptelor e astăzi din ce în ce mai contestată de tabăra republicană. Apoi, şi mai grav, regele nu are moştenitor sau, mai precis, nu are decât posteritate feminină. Or, în virtutea legilor constituţionale ale monarhiei româneşti, “coroana trece de la partea bărbătescă la partea bărbătească şi primogenitură în descendenţa regelui Ferdinand I, fiicele şi descendenţa lor fiind excluse pentru vecie.” Astfel, în cazul dispariţiei suveranului, coroana României ar trebui să-i revină unui obscur prinţ german, descendent al lui Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen, frate al lui Ferdinand I al României, care n-a fost niciodată socotit membru al dinastiei române.¹⁵⁵

     Drumurile care duc la democraţie au traversat, e drept, pământurile lui Ferdinant cel Credincios şi ale Mariei cea Mare, care le-au întărit şi înfrumuseţat. Vor stăbate ele, mâine, pământurile unei monarhii restaurate?¹⁵⁶ Numai viitorul, în deplină cunoştere a trecutului, poate decide...

Bibliografie:
151 -
152 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004
153 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004
154 - Radu al Romaniei, Ana de Romania. Un razboi, un exil, o viata, Humanitas
155 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004
156 - Guy Gauthier, Acvile si lei. O istorie a dinstiilor balcanice, Humanitas, 2004

10 mai 1866

Cei ce nu înţeleg de ce e nevoie de monarhie, şi mai cu seama de ce e nevoie de un monarh de origine străină, ar trebui să privească harta Europei şi să urmarească toate monarhiile care mai există astăzi: aproape nici una nu este originară din ţara unde domneşte. În Spania avem un Bourbon de origine franceză, în Anglia şi Belgia regii sunt de origine germană, în Suedia sunt de origine franceză, în Norvegia de origine daneză; numai în Danemarca mi se pare că regii sunt de origine daneză¹ - fără a ţine seama că regele Christian IX, descinde pe linie paternă din ducii de Schleswig-Holstein-Sonderborg-Glücksborg, din nordul Germaniei.

            Nu are, deci importanţa originea, fiindcă, o dată ce regii preiau puterea, ţara devine un fel de moşie a lor  şi, în scurt timp, devin mai patrioţi decat autohtonii ...Iată deci explicaţia pentru care era un lucru normal în veacul trecut să ai un domn de origine stăină, care însă ştia să apere interesele noii sale ţări ca şi cum ar fi fost ţara lui de origine.²

            - Neagu Djuvara

        Obiectiv major al Revoluţiei de la 1848, ideea Unirii Principatelor a devenit, după înfrângerea Revoluţiei, principalul element de coeziune al cercurilor liberale româneşti. Aflaţi în exil sau în ţară, paşoptiştii au dus o intensă propagandă în favoarea creerii unui stat naţional românesc.

Adunările ad-hoc – convocate pe baza tratatului din 18/30 martie 1856 - au hotărât unirea Moldovei şi Munteniei sub conducerea unui “principe stăin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare de-ale Europei”.³ Marile Puteri au sesizat intenţia românilor de dobândire a independenţei şi au cerut alegerea câte unui domn în fiecare Principat, care să fie “fiu din tată născut în Moldova sau în Ţara Românească”⁴. Profitând însă de faptul că, prin Convenţia de la Paris, nu se specifica anume că aceeaşi persoană n-ar putea domni în ambele Principate, şi beneficiind de sprijinul Franţei, românii găsesc o soluţie fericită, alegând acelaşi domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza.⁵

  Domnia lui Cuza, deşi scurtă şi agitată de tensiuni politice, pune bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne. Timp de doi ani, Cuza a domnit cu două guverne, două adunări, trecând de la o capitală la alta (aşa cum stabilise Convenţia de la Paris din august 1858). Abia la 20 noiembrie/ 2 decembrie 1861, Poarta Otomană recunoaşte uniunea administrativă şi politică a ţării (limitată doar la domnia lui Cuza), ceea ce îngăduie domnitorului, ca, la 24 ianuarie/ 5 februarie 1862 să deschidă la Bucureşti (de acum înainte singura capitală) şedinţele primului parlament al României (denumirea oficială a noului stat) şi să proclame “Unirea definitivă a Principatelor”.⁶

Fără a intra în detalii, este limpede că domnia de 7 ani a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă luminoasă din istoria poporulul român⁷. Totuşi, liberalii radicali şi conservatorii (monstoasa coaliţie), invocând tendinţele absolutiste ale principelui şi considerând că noile aspiraţii ale României pot fi indeplinite doar prin aducerea unui prinţ străin, hotărăsc înlăturarea sa.

În noaptea de 23 februarie 1866, la Bucureşti a izbucnit un complot. Palatul a fost încercuit, camera monarhului a fost forţată şi Alexandru Ioan, sub ameninţarea armelor – dar oare era necesar ? – şi-a semnat abdicarea. În zori, a luat calea exilului, care-i va purta paşii la Viena, apoi la Florenţa, în cele din urmă la Heidelberg, unde a murit in 1873.⁸ 

Pentru a evita orice revenire în trecut, adunarea de la Bucureşti  a oferit coroana în unanimitate prinţului Filip al Belgiei, conte de Flandra, fratele mai mic al lui Leopold al II, proclamându-l monarh sub numele de Filip I al României.⁹ Acesta refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din răsăritul Europei, încă vasală Turciei! Ne aflăm deodată într-o situaţie dramatică: puterile garante care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul – se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii stăine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris , ca “agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăcenu pentru a-i cere lui Napoleon al III-lea un principe stăin^.10

Demersul a avut ca rezultat propunerea unui nou candidat: prinţul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, locotenent în armata prusacă, rudă pe linie maternă cu împăratul Franţei.

10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

Gesturile de autonomie din secolul trecut ale neamului românesc ne uimesc şi acum prin curajul cu care au fost făcute. Unirea Principatelor, lovitura de stat a lui Cuza, declararea Independenţei Principatelor, ridicarea României la rangul de Regat – toate gesturile acestea creatoare de istorie ne câştigă şi astăzi totala noastră admiraţie. Destinul neamului românesc a fost destul de crâncen, şi dacă am izbutit să-l înfrângem – păstrându-ne intactă fiinţa şi forţele de creaţie – n-am izbutit decât arareori să-l violentăm. Arareori, iniţiativa a fost de partea noastră. Gestul defensiv al împăratuui Aurelian, ne-a imprimat parcă o anumită tehnică de apărare – pe care împrejurările istorice de la năvălirile barbarilor până la Congresul de la Berlin, au promovat-o necontenit ca pe singura noastră posibilitate de supravieţuire. Nici un factor decisiv nu silea pe Aurelian să-şi retragă legiunile de partea dreaptă a Dunării. Dacia nu era pierdută. Un general tânăr şi ambiţios, un roman cu spirit politic, ar fi păstrat-o încă multă vreme Imperiului. Consecinţele panicei lui Aurelian au fost dezastruoase pentru întreg Evul Mediu al acestor părţi europene.

Am avut în istoria neamului românesc câteva gesturi de grandioasă autonomie. Dacă n-ar fi decât viziunea Daciei pe care a realizat-o Mihai Viteazul, şi încă am putea fi mândri de capacităţile noastre de revendicare.

Gesturile de autonomie din secolul XIX sunt şi mai uluitoare: ele veneau pe deoparte, după aproape două veacuri de umilire istorică; ele erau făcute pe de altă parte într-o ţară care işi crease de curând puternice bastioane reacţionare. Salturile noastre în istorie, în mai puţin de 30 de ani, erau făcute de o elită foarte restrânsă, care nu avea de partea ei decât norocul şi intrigile din Cancelariile europene. Puţin noroc şi multă intuiţie politică – acestea au fost ursitoarele României moderne. Înapoia instinctului de afirmare naţională, de libertate şi de autonomie, instinct care domina elitele politice şi spirituale ale Principatelor – nu exista o mare forţă organizată. Ţărănimea nu juca nici un rol; boierimea era divizată, singurele forţe organizate se aflau în tabăra reacţionarilor. Vogoride s-a dovedit mai puternic decât toată românimea însufleţită şi revoluţionară. Forţele care se aflau înapoia lui Vogoride nu au putut fi înfrânte decât de Napoleon III.

Şi cu toate acestea, cu toate că elitele care creau Statul românesc, nu aveau înlăuntrul ţării, decât aderenţe sporadice şi neorganizate – eforturile de autonomie s-au ţinut lanţ de la 1848 la 1881. Extraordinară energie revoluţionară! O mişcare care eşuează lamentabil de la început, ale cărei succese erau paralizate imediat de grave insuccese; care cunoaşte dezastruoase umiliri chiar după zece ani de domnie a Regelui Carol I – şi care, cu toate acestea, nu dezarmează, nu oboseşte şi nu-şi potoleşte tensiunea revoluţionară până ce nu atinge condiţiile optime care ii erau îngăduite la sfârşitul veacului XIX. Eforturile celor două generaţii care au pus temeliile Statului românesc modern – ne par şi astăzi gigantice. Căci afirmările de autonomie, revendicările politice şi naţionale – erau mult mai dificil de realizat, pentru Români, în secolul XIX. O răzbunare a destinului, o greşeală diplomatică, un singur insucces militar – ne-ar fi azvârlit din nou în zona subeuropeană. Am fi pierdut al doilea mare prilej de afirmare istorică. Odată cu noi, se creau încă două state balcanice, şi orice şansă de arbitraj, orice posibilitate de protectorat, ar fi fost pierdută.

Sunt gesturi, în istoria politică românească, din secolul XIX, care ne emoţionează prin ce aveau ele iremediabil, prin ireversibilitatea lor. A le fi făcut – împotriva forţelor reacţionare dinlăuntru, împotriva intereselor străine, din afară – dovedeşte că elitele de la mijlocul veacului trecut simţeau într-adevăr un destin înapoia lor. Nu ştiu dacă cel mai responsabil gest de autonomie al nostru este declararea Independenţei. Este în orice caz cel mai semnificativ, cel mai revoluţionar. Este gestul de la care au putut adera toate păturile sociale. Mai mult chiar decât gestul „Unirii”, gestul „neatârnării” a putut fi asimilat spontan de toată ţărănimea. Revendicările sociale şi politice de mai târziu, au fost făcute posibile prin acest act revoluţionar, „neatârnarea”. Constiinţa întregului popor românesc a putut asimila total şi firesc un asemenea gest de curaj, de iniţiativă, de afirmare. Zece Mai este cea mai revoluţionară, cea mai dinamică dată din istoria noastră modernă. Unirea Principatelor ar mai fi putut întârzia, neatârnarea trebuia făcută în acea zi, în acel ceas. Nu dovedeşte asta siguranţă şi sete de afirmare?

Zece Mai este programul revoluţiei permanente româneşti. Este un gest care trebuia imitat. Neatârnarea nu poate rămâne un simplu act istoric. Ea este o tehnică, o misiune, un ideal. Afirmarea libertăţii trebuie făcută necontenit şi pe arii cât mai largi. Mai ales astăzi când România are 20 milioane de locuitori şi când clase tot mai masive sunt chemate să participe la crearea istoriei.

Autonomia – iată izvorul central al oricărei revoluţii. „Neatârnare” – adică o conştiinţă demnă, un simţ al responsabilităţii în faţa istoriei, o sete neistovită de creaţie. Dacă ar înţelege toată lumea, astăzi, fermentul revoluţionar al acestui prodigios zece Mai.

preluat de  pe blogul www.jurnaldeistoric.wordpress.com a Dianei Mantache

Printesa Mariane a Tarilor de Jos

             La 9 mai 1810, la Berlin s-a nascut cel mai mic copil al regelui Wilhelm I al Tarilor de Jos si a printesei Wilhelmine a Prusiei, o fiica care va primi numele de Marianne. Fiica mai mare a cuplului regal, Pauline a murit cu patru ani inainte, asa ca Marianne va fii singura fiica a regelui si reginei Tarilor de Jos.

Printul Mostenitor Wilhelm al Germaniei

                La 6 mai 1882, la Potsdam, s-a nascut primul copil a printului Wilhelm al Prusiei si a sotiei sale, prinetsa Augusta Victoria de Schleswig-Holstein: un fiu. Pastrand traditia curtii prusace, printul a fost numit Frederick Wilhelm Victor August Ernest. Nasterea sa a fost primita cu bucurie in tot imperiul: Augusta Victoria si Wilhelm au fost fericiti ca si-au indeplinit datoria dinastica. Wilhelm va scrie in jurnal "Fiul meu s-a nascut astazi. Este primul mostenitor al Imperiului German si simt ca mi-am indeplinit datoria fata de Imperiu, oferind dinastiei un mostenitor direct. Bunicul meu a fost atat de fericit, mult mai fericit decat tatal meu, cel putin asa parea. El nu s-a asteptat sa i se indeplineasca dorinta de a-si vedea familia continuata prin mine. In tara, evenimentul a fost primit cu imensa bucurie si am primit numeroase felicitari ".

 

Sophie Charlotte, Ducesa de Alencon

                La 4 mai 1897, la "Bazarul de la Charite" a avut un incendiu. In bazar se afla ducesa de Alencon, Sophie Charlotte, care a refuzat tentativele de a fi salvata inainte de a fi salvate toate fetele din bazar. Moartea sa a fost devastatoare pentru familia sa, in special pentru sotul si sora sa, imparateasa Elisabeta a Austro-Ungariei.

Evenimente cu ocazia zilei de 10 mai

Biroul de Presă al Casei Majestății Sale Regelui a anuntat evenimentele care vor avea loc cu ocazia Sarbatoririi zilei de 10 mai:

Marți, 8 mai 2012, la ora 17, în Sala Regilor a Palatului Elisabeta va avea loc ceremonia de învestire a Majestății Sale Regelui Mihai cu titlul de “Doctor Honoris Causa” al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare va reprezenta pe Majestatea Sa Regele.

Joi, 10 mai 2012, la ora 8, în fața Palatul Elisabeta va fi dat startul “Maratonului Regal 2012”, eveniment sportiv organizat de Asociația Corporeanima cu sprijinul Casei Regale a României. La eveniment va lua parte ASR Principele Radu.

Joi, 10 mai 2012, la ora 11.30, Majestatea Sa Regele Mihai, va depune un buchet de flori la statuia Regelui Carol I din Piața Palatului Regal. Majestatea Sa va fi însoțită de Altețele Lor Regale Principesa Moștenitoare și Principele Radu.

Joi, 10 mai 2012, la ora 15, va avea loc, în fața Palatului Elisabeta, ceremonia de premiere a câștigătorilor “Maratonului Regal 2012”. La eveniment va lua parte ASR Principesa Moștenitoare.

Joi, 10 mai 2012, la ora 17.30, la Palatul Elisabeta va avea loc evenimentul anual “Garden Party”, la care au fost invitați reprezentanți ai tuturor comunităților și profesiilor din România. Evenimentul va avea loc în prezenţa Majestăţii Sale Regelui Mihai și a Altețelor Lor Regale Principesa Moștenitoare și Principele Radu.

Joi, 10 mai 2012, la ora 20.20, TVR1 va difuza filmul ”Din dragoste de ţară”, realizat de Bogdan Şerban-Iancu.

Vineri, 11 mai 2012, la ora 11, în Sala Regilor a Palatului Elisabeta, Majestatea Sa Regele Mihai I va oferi decorații regale unor personalități din viața românească.

Vineri, 11 mai 2012, la ora 19, în Sufrageria Mare a Palatului Elisabeta, Majestatea Sa Regele Mihai I va oferi un dineu cu ocazia zilei de 10 Mai. Vor lua parte personalități din viața culturală, politică și diplomatică.

Luni, 14 mai 2012, la ora 17, în Sala Regilor a Palatului Elisabeta va avea loc ceremonia de învestire a Majestății Sale Regelui Mihai cu titlul de “Doctor Honoris Causa” al Universității Naționale de Educație Fizică și Sport. Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare va reprezenta pe Majestatea Sa Regele.

Luni, 14 mai 2012, la ora 19, Altețele Lor Regale Principesa Moștenitoare și Principele Radu vor participa la Ateneul Român la lansarea filmului documentar-artistic de lung metraj, ”Regina Maria – ultima romantică, prima femeie modernă”. Scenariul și regia aparțin cineastului Sorin Ilieșiu.

Marţi, 15 mai 2012, la ora 17, Altețele Lor Regale Principesa Moștenitoare și Principele Radu ai României vor găzdui în Sala Regilor “Seara Palatului Elisabeta dedicată Colecţiei Regale de Artă Contemporană”. Cu această ocazie va fi lansat Albumul Colecţiei Regale de Artă Contemporană.

Joi, 24 mai 2012, la ora 14, Altețele Lor Regale Principesa Moștenitoare și Principele Radu ai României vor participa la Universitatea Politehnică din Bucureşti la ceremonia de învestire a Majestății Sale Regelui cu titlul de “Doctor Honoris Causa”.

Printesa Helena Victoria de Schleswig-Holstein

                  La 3 mai 1870, la Frogmore House s-a nascut al treilea copil copil al printului Christian de Schleswig-Holstein si a Printesei Helena a Regatului Unit: o fiica. Mica printesa a fost numita Victoria Louise Sophia Augusta Helene, pentru bunicile ei regina Victoria a Regatului Unit si contesa Louise Sophia de Danneskjold-Samsoe si mama sa. Oficial, printesa va fi cunoscuta drept Helena Victoria, dar in familie, conform obiceiului diminutivelor a fost Thora sau Snipe.

Regele Charles XV al Suediei

           Cel mai mare copil al printului Oskar I si a printesei Josephine de Leuchtenberg, un fiu, s-a nascut la 3 mai 1826. 

Printul Arthur al Regatului Unit

             Arthur William Patrick Albert, print al Regatului Unit s-a nascut la 1 mai 1850, fiind al saptelea copil si al treilea baiat pe care Regina Victoria i l-a dat sotului sau, Printul Albert de Saxa-Coburg si Gotha. Printul a fost numit in onoarea nasului sau si eroul national al englezilor, ducele de Wellington. Inca din leagan, Arthur era fascinat de tot ceea ce a tinut de armata, informandu-si familia "Arta is going to be a soldier".  Spre deosebire de fratii sai mai mari, Arthur parea perfect in toate sensurile ... un baietel puternic, sanatos, fara iratibilitatea si neglijenta celorlalti copiii.

      Arthur a fost copilul favorit al mamei sale, fiind cel mai ascultator dintre copii cuplului regal.