Ferdinand I, Regele Romaniei

^“să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, 

fără  preget şi fără încetare, scopul vieţii mele“.

    Deoarece Elisabeta, soţia princepelui Carol, născută Wied, nu a dăruit ţarii mult doritul moştenitor al tronului, principele i-a cerut prinţului Ferdinand, fiul fratelui său Leopold, să-şi sacrifice cariera stălucită de ofiţer, comodă pe timp de pace, dar în primul rând etnicitatea germană, recomandându-l poporului român ca pe moştenitorul al tronului. Ca om de onoare şi caracter, Ferdinand s-a conformat cu bucurie şi conştiinciozitate obligaţiei ce i s-a impus, aceasta chiar şi cu riscul ca sub rigoarea îndeplinirii ei să i se frângă inima.⁴⁵

Regele Ferdinand I

El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut. Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoică, viitoarea regină Maria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Femei cu mult cap politic şi foarte energică. În mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii.⁴⁶

Voinţa majorităţii oamenilor politici o rezumă Nicolae Filipescu, adesându-se regelui: “Sire, să mori pe Câmpia Turzii (acolo unde murise Mihai Viteazul) sau să te încoronezi la Alba Iulia (acolo unde se încoronase şi Mihai)”⁴⁷

Înainte de jerfa celor 800000 de morţi pentru înfăptuirea României Mari, a fost nevoie de jerfa morală a regelui Ferdinand. Puţini poate îşi dau seama, în toată amploarea ei, de drama sufletească a defunctului rege, omul duios şi plin de scrupule, cu simţul datoriei în sânge, cu cugetul tulburat de conflicte de conştiinţă. “Am simţit, spune el, o mare mâhnire, căci am înţeles de ce avea să mă indepărteze acea cale pentru totdeauna: de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecţiunile din copilărie. A fost în mine o luptă a conştiinţei şi a inimei. Conştiinţa a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranţa de a învinge pe Mackensen, deoarece reuşisem să înving în mine pe un Hohenzollern”.⁴⁸

La 27 august, regele şi-a convocat miniştri şi politicienii la un consiliu de coroană. Cu această ocazie el arată cea mai mare stăpânire de sine. Mâna lui nu trădează nimic din lupta grea ce se dă în sufletul lui.⁴⁹ Duelul dintre suveran şi Petre Carp, personaj de factură shakesperiană, dă măsura capacităţii regelui Ferdinand, nebănuită de public. La cuvintele lui Carp care spune că se va ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută, că numai aşa va scăpa România de la pieire, regele îi ripostează: “vorbele d-vs. Au izvorât dint-o necugetată mânie. Aţi greşit şi adineaurea, când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc acele interese. Dinastia va urma soarta ţării; învingătoare cu ea sau învinsă cu ea”. Când tot Carp găseşte de cuviinţî să-i spuie: “Sire, Hohenzollernii nu pot fi învinşi”, regele îi va da cu promtitudine replica, semnificativă şi profetică - “vă înşelaţi d-le Carp, am învins deja unul”; se referea la dânsul.⁵⁰  

Regele Ferdinand I si Regina Maria pe
coperta New York Times

  La 28  august 1916, de ziua Sfintei Marii ortodoxe şi deci ziua reginei, armatele române au trecut Carpaţii  şi au pătruns in Transilvania după ce Bucureştiul a declarat război Austro-Ungariei. Pentru a-l menaja pe rege, guvernul a evitat să declare război Germaniei, cu care, la urma urmelor, România n-avea nici un conflict teritorial. Românii au fost învingători în Transilvania şi au respins trupele austro-ungare peste o sută de kilometri. Din nefericire, furios să vadă o ţară guvernată de un Hohenzollern ce alesese tabăra adversarilor săi, Wilhelm al II-lea a decis să zdrobească România cu toate mijloacele militare de care dispunea, neezitînd chiar să ia o parte dintre trupele de la Verdun pentru a le trimite pe frontul romanesc.⁵¹ Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română – copleşită de numărul şi mai ales de tehnica inamicului – a fost nevoită să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.⁵² La 12-25 noiembrie regale, apoi şi guvernul român la 20 noiembrie/ 3 decembrie, au părăsit Bucureştiul, plecând spre Iaşi, care a devenit capitala vremelnică a României. A urmat o perioadă foarte grea pentru poporul român, inclusiv pentru monarhie. În teritoriul ocupat, autorităţile germane susţineau că “oficial Regatul României” nu mai există. Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele şi chiar să se pronunţe numele lui.⁵³

 Pacea de la Brest-Litovsk i-a determinat pe conducătorii români să se angajeze pe aceeaşi cale. Clemenceau le-a interzis-o în mod formal, în  timp ce englezii  şi italieni le dădeau sfaturi opuse. În mai 1918, împotriva voinţei reginei Maria, care preconiza rezistenţa îndârjită şi prefera capitulării exilul, al patrulea Tratat de la Bucureşti a fost semnat cu imperiile centrale de un guvern roman de colaborare. România rupea astfel în mod oficial legăturile sale cu Aliaţii şi devenea o ţară total supusă imperialismului economic german.⁵⁴ Regele Ferdinand, cu toate presiunile şi ameninţările de fiecare zi ale puterilor centrale şi ale guvernului român, mereu amâna ratificarea unui tratat care mutila pământul ţarii. Spre marea lui cinste, acest tratat n-a purtat niciodată iscălitura sa regală.⁵⁵

Principele Mostenitor Ferdinand al Romaniei

Războiul fusese crud cu România abandonată, învinsă, cotropită şi martirizată, dar prin el, regele Ferdinand I şi regina Maria refăcuseră România Mare, a lui Mihai Viteazul.⁵⁶ Monarhii, încoronaţi solemn la Alba Iulia la 15 octombrie 1922, s-au consacrat transformării ţării lor într-un stat cu adevărat modern. În 1923, noua constituţie promulgată de rege integra în viaţa naţiunii sufragiul universal şi reforma agrară, vechile visuri ale lui Cuza. Regele Ferdinand şi regina Maria au devenit ambasadori itineranţi ai ţării lor.⁵⁷

În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927 regele Ferdinand a încetat din viaţa, iar la 23 iulie a fost inmormânta - “cu o pompă vană şi rece” – în biserica mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I.⁵⁸ 

După numai 13 ani de domnie, dintr-un "necunoscut", Ferdinand avea sa devina un mare Rege, supranumit fie "Intregitorul", fie "Lealul" pentru felul in care şi-a dedicat viaţa ţării sale.