„În 1947 n-a abdicat sub ameninţarea tancurilor sovietice doar monarhia, ci şi calitatea sub presiunea cantităţii revoltate. De atunci, în România, ducem o viaţă pur cantitativă. Măsurată mai întâi în cincinale, accelerată azi dincolo de firea umană, această viaţă ne-a gonit şi ne goneşte încontinuu de noi înşine. Am încercat prin acest spectacol să aduc aminte ceea ce am pierdut: fiorul înălţător al calităţii. Căci regalitatea asta presupune: o înălţare, o înnobilare, o scoatere din mulţime. În termenii vieţii, femeia pe care o iubim este regina noastră. Ea ne-nalţă dincolo de obişnuitul trăit până s-o cunoaştem. La fel, bărbatul iubit de femeie este regele ei. Dragostea, deci, nu este nici pe departe o stare democratică, ci o stare aristocratică. Este, dacă vreţi, înnobilarea firii umane, atât de supusă biologicului şi gregarităţii, cu statutul de fiinţă. Fiinţa omului este deci regalitatea firii. „Ce mai faci cu intratul întru fiinţă?”, îl întreabă Eminescu pe Slavici, tocmai ca să-l înveţe să acceadă zilnic la zările înalte ale sufletului frumos. Regalitatea, fiind înnăscută, nu face eforturi şi de-asta nu are nevoie de ideologii, pentru că este organică. Calitatea supremă atrage în jurul ei calităţi. Şi astfel, la palatul regal, Maiestatea Sa Regina Elisabeta îi chema pe oamenii de calitate ai ţării, printre ei şi Mihai Eminescu. „Domnule Eminescu, cum scrieţi versurile?” l-a întrebat poeta Carmen Sylva, adică cea care era de fapt regina Elisabeta. „Majestate, eu scriu versurile aşa cum cade frunza din copac”, a răspuns Eminescu. Şi astfel, numai în faţa regalităţii, spovedania lui ne-a fulgerat. Eminescu murea cu fiecare vers. Calitate lângă calitate nu creează o cantitate calitativă, o sumă, o masă, ci o lumină inefabilă la care vin firesc şi alte calităţi. Monarhia este ca lumina soarelui unde fluturii calităţii au putut să zboare în voie, fără frica de a se arde. Comunismul şi lumea haotică de azi, fără de nume, dar sinistră, reprezintă lumina făcută; lampa sau becul la care bieţii fluturi ai calităţii vin în naivitatea lor şi mor ucişi cu aripile frânte de căldura ucigaşă.România şi-a ars fluturii calităţii şi-i arde fără milă şi azi. De asta am făcut acest spectacol, ca să sting lumina ucigaşă şi să deschid fereastra ca să intre soarele.”
Dan Puric
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu