Dinastia de Petrovic-Njegos

"Muntenegru vrea sa restaureze monarhia"  este titlul articolului unui articol din Cotidianul. Desi titlul este putin exagerat, nu se poate nega imensa importanta a deciziei luata de parlamenul acestui stat de a cere dinastiei sa se implice in reprezentarea tarii ....

"Muntenegru îi conferă Prinţului Nikola al II-lea rang egal cu preşedintele, devenind astfel prima ţară din Europa care se îndreaptă spre monarhie în acest secol. Fosta republică din Iugoslavia alocă un buget de 4,3 milioane pentru casa regală, două case şi un apartament. Este prima restauraţie monarhică după Spania, unde monarhia a fost restaurată în 1975 după moartea lui Francisco Franco, dar evenimentul a trecut aproape neobservat în presa internaţională.

La 12 iulie 2011, Parlamentul din Muntenegru a votat Legea privind Statutul descendenţilor Dinastiei de Petrovic-Njegos. Legea reglementează "probleme importante legate de statutul descendenţilor Dinastiei, pentru reabilitarea istorică şi morală a Dinastiei, a cărei detronare a fost contrară Constituţiei Regatului Muntenegru, un act violent de anexare din anul 1918", scrie DC News.
Legea conferă descendenţilor Regelui Nikola I (fondatorul Dinastiei), în linie masculină, şi soţiilor lor, statutul de descendenţi ai Dinastiei, şi îl numeşte pe Prinţul Nikola al II-lea ca reprezentant al acesteia. Ea confirmă Normele Casei Regale, care defineşte modul de transmitere a succesiunii. De asemenea, ea permite membrilor Dinastiei să primească cetăţenia Muntenegrului, păstrând în acelaşi timp şi cetăţenia franceză, ţara în care s-au aflat în exil, conform DC News.

4,3 milioane de euro pentru proiectele Dinastiei
În acelaşi timp, se creează Fundaţia Petrovic-Njegos, calchiată după vechile Fundaţii Regale, şi condusă de Prinţul Nikola al II-lea, căreia statul îi alocă 4,3 milioane de euro pe şapte ani. De asemenea, Prinţul Nikola va primi un venit echivalent cu venitul brut al preşedintelui din Muntenegru.
Dinastia mai primeşte:
- Casa Regelui Nikola I din Njegusi, grădinile şi pajiştea acesteia;
- O casă familială în Cetinje, despre care Prinţul Nikola al II-lea a spus ca îşi doreşte să fie prima casa ecologică din Muntenegru;
- Un apartament în Podgorica.

Prima restauraţie monarhică după Spania
De la restaurarea monarhiei Spaniei la sfârşitul epocii franchiste, nici o ţară europeană nu şi-a readus Familia Regală într-o poziţie oficială. De asemenea, cu excepţia României, în perioada existenţei Reprezentantului Special al Guvernului României pentru Integrare şi Dezvoltare Durabilă, condus de ASR Principele Radu, nici o altă republică nu a ajuns la un acord atât de însemnat cu Familia sa Regală pentru ca aceasta din urmă să susţină şi să reprezinte statul.
Legea din Muntenegru prevede că Prinţul Nikola al II-lea va acţiona ca reprezentant al Muntenegrului şi va întreprinde acţiuni protocolare şi non-politice. Primul exemplu este participarea Alteţei Sale la funeraliile ASIR Otto von Habsburg la Viena, participare în numele guvernului muntenegrean. La funeralii au participat şi MS Regele Mihai I al României şi ASR Principele Nicolae, nepotul Majestăţii Sale. Pentru a-şi îndeplini funcţiunile, membrii Dinastiei pot folosi cu prioritate palatele statului muntenegreanşi le sunt acordate onoruri de stat.

Rolul Dinastiei în Muntenegru
Dinastia Muntenegrului este unul dintre puţinele simboluri ale independenţei statului muntenegrean, anexat de Regatul Serbiei în 1918. Religia, limba şi caracterul etnic fiind aceleaşi în Serbia şi Muntenegru, la obţinerea independenţei de aceasta, statul muntenegrean a căutat să promoveze simbolurile naţionale, identitare, cel mai puternic dintre acestea fiind Familia Regală. De asemenea, Familia Regală a păstrat şi continuat să acorde Ordinele Dinastice, singurele decoraţii specific muntenegrene. Prinţul Nikola al II-lea continuă acum să le acorde, cu recunoaştere statală. Prinţul Nikola al II-lea s-a născut în Franţa şi încă de la primele mişcări de independenţă a Muntenegrului de Iugoslavia (apoi Serbia-Muntenegru) s-a implicat mult în refacerea identităţii ţării sale."

Multi dintre comentatorii acestui articol se intreaba daca acest lucru e posibil in Romania, fara sa realizeze ca de 22 de ani Familia Regala a reprezentat un simbol si ca reprezinta Romania pentru ca sunt de parere ca aceasta este datoria lor ... bineinteles ca ar putea s-o faca mult mai bine daca rolul nu ar fi doar unul simbolic ci si unul intitutional

De la familia Hohenzollern-Sigmariengen la familia regala a Romaniei

             Un neam de cavaleri neaoş german este neamul Hohenzollernilor, al căror castel din moşi-stămoşi, stăjuit de înalte şi păduroase vârfuri alpine, veghează statornic şi autoritar asupra unor întinderi mănoase şi se constituie în imagine fidelă a acelor neînfricaţi şi dârji eroi care timp de secole au domnit aici şi care adesea, pentru împărat şi imperiu, au tras din tecă sabia lucitoare, căci acel “Mereu un Zolre brav” de pe blazonul lor însemna şi “Mereu un brav german”.

                Nu putem preciza locul unde s-au aşezat primii nobili de Zollern; ştim numai că este vorba de un neam vechi, respectabil, coborâtor probabil din dinastia ducală suabă a Burchardingilor, un neam ai cărui membri, în măsura în care li se pot identifica urmele, s-au remarcat mereu, la vreme de război şi de pace, şi din care foarte mulţi au murit eroi pentru măreţia vechiului imperiu german. Conform unor atestări documentare, în anul 1061 existau doi conţi de Zollern, Burkardus şi Wezilo. Spiţa celui de-al doilea s-a stins de timpuriu; cea a primului a dat multe vlăstare, care la rândul lor s-au perpetuat pe mai multe linii. Reprezentantul uneia dintre acestea, a celei france, Friedrich al III-lea, a fost burgrav de Nürnberg şi astfel întemeietor al dinastiei regale a Prusiei. Descendenţii de pe cealaltă linie însă, de pe cea suabă, s-au aşezat pe  “înaltul Zolre”, ridicând încă de la începutul secolului al XI-lea o impunătoare cetate din care, nu s-au păstrat, ce-i drept, decât puţine lucruri în noua construcţie iniţiată şi zelos promovată de regele Friedrich Wilhelm al IV-lea.¹¹ 

                Acea linie suabă, s-a împărţit în două ramuri princiare: Hohenzollern-Hechingen şi Hohenzollern-Sigmaringen, dintre care prima s-a stins, a doua însă cunoaşte o cu atât mai mare înflorire.

            Vlăstarele acestei ramuri romano-catolice a dinastiei de Hohenzollern au pus totdeauna mai presus de dorinţele şi înclinaţiile lor personale scopurile şi ţelurile patriotice promovând binele comun.

        

      Când, ca pe cele mai multe ţari, furtuna aşa-zisului an “nebun” 1848 a zguduit şi principatul Hohenzollern-Sigmaringen străbătut cu freamăt de Dunărea Superioară, alteţea sa Principele Karl a renunţat la tronul ţărişoarei în favoare fiului său Karl Anton. Dar deja în anul următor acesta şi-a cedat Prusiei ţara. Şi-a motivat abdicarea într-un mesaj către concetăţenii săi, mesaj în care spunea: “Dacă este să se împlinească dorinţa cea mai fierbinte a inimii mele, dacă este să se ţină seama de aspiraţiile tuturor patrioţilor adevăraţi, dacă este ca unitatea Germaniei să devină din vis realitate, atunci nici un sacrificiu nu poate fi prea mare. Cu aceasta, eu depun pe altarul patriei lucrurile cele mai de preţ pe care le pot aduce.” El a fost primul principe german care s-a hotărât – şi anume în deplină libertate a voinţei – să facă un gest de o asemenea abnegaţie.¹²

                Karl Anton a schimbat decorul variat a funcţiei sale reprezentative cu comanda diviziei a douăsprezecea de pe Neisse, Silezia, o poziţie liniştită din care vărul său regesc Wilhelm, viitorul împărat, deocamdată regent în locul fratelui său, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea, bolnav incurabil, l-a rechemat ca să-l pună în fruntea guvernului.

            La o vârstă înaintată, Karl Anton şi-a asumat greaua sarcină de a duce până la capăt lupta cu reprezentaţia naţională prusacă ce a refuzat în repetate rânduri să aprobe mijloacele băneşti considerate absolut necesare pentru întărirea şi reorganizarea armatei. Bolnav, dezamăgit şi obosit, princepele Karl Anton şi-a lăsat postul pe mâna unuia mai mare, pe mâna lui Bismarck.¹³

 În 1866, victoria Prusie împotriva Austriei a fost pecetluită şi cu sângele unui Hohenzollern, Anton, cel de-al treilea fiu al Principelui. În acelaşi an, Karl (de acum înainte principele Carol), al doilea copil pe care principesa Josephine de Baden i l-a daruit soţului său, decide să accepte instabila coronă a României.

            O anecdotă păstrată în familia de Hohenzollern spune că, în timp ce delegaţia română încerca să găsească cele mai bune argumente spre a-l convinge, “principele deschide atlasul, luă un creion şi obsesvând că linia trasă între Londra şi Bombay trece prin Principate, acceptă coroana, spunând: «Aceasta este o ţară de viitor!»”.¹⁴