Intrarea suveranilor in Bucuresti

"Trecand pe soseaua Kiseleff, pe sub un arc de triumf provizoriu (pe locul unde se gaseste cel de piata de astazi), de-a lungul Caii Victoriei, urmati de misiunea militara franceza cu generalul Berthelot in frunte, caruia ii curgeau lacrimi pe obrajii sai grosi, si de misiunea engleza, au fost intampinati cu un entuziasm frenetic. Pe chesoanele armatei franceze, copii, rupand coordoanele politiei, se catarau alaturi des poilus. Nimeni nu-si mai stavilea bucuria manifestata prin urlete, gesturi dezordonate. Regele si regina, trasura printeselor erau asaltate de multimea care arunca flori. Numai printul Carol, bietul avea in ziua aceea un cap de caine batut, care contrasta vadit cu triumfalul suras al mamei sale"

- Zoe Camarasescu

Pelisor

"Alaturi de castel, se ridica Pelisorul, locuinta familiei princiare. Era urat, dar era vesel; lipsit de gust, dar luminos; in locul armoniei domnea o animatie zgomotoasa. Cinci copii frumosi, nurse, feciori, caini, trasuri, cai de calarie, automobile forfoteau imprejurul Pelisorului, intretinand o atmosfera zgomotoasa si agitata, in contrast cu tinuta Pelesului.

Pe scari rasuna glasul printului Nicolae, care-si chema cockerul negru, prieten nedespartit: <Fuji-i-i, Fuji-i-i> Mignon fluiera baieteste. Din odaia printului Carol veneau sunetele unui gramofon care repeta cu incapatanare o arie din Thais de Massenet, melodii de Reynaldo Hahn sau Chausson, Petit Suite de Debussy. Muzica noua care ne invaluia cu farmecul ei fluid destepta in imaginatia noastra o lume miraculoasa  ... In zilele cu ploaie, luam ceaiul la Pelisor, in turn. O camera patrata, inconjurata de un balcon, de unde vedeai de jur imprejur gradina, padurea si muntii. Avea acea camera si un camin in care se aprindea focul in zilele reci. Zambeta ne arata carti ilustrate aduse de la Munich sau desene facute de ea, inspirate de vreo poveste stranie, in care totul era intens, culori, expresii, gesturi si simtaminte"

- Zoe Camarasescu

Regele Carol I, mandru de tara peste care domnea

Regele Carol mi-a indicat, cu degetul intins, locul unde se gaseau tabulele lui Traian, ramasitele podului de la Severin. Germanul nascut acolo unde izvoraste Dunarea, si pe care soaarta l-a adus sa domneasca pe malul aceluiasi fluviu pana la gurile sale, era tot atat de mandru de trecutul nostru latin, ca si de poporul peste care domnnea.

La Cernavoda, regele, in picioare, privind tinta la pod, ne-a facut semn sa ne apropiem noi, cei tineri si, aratand cu degetul spre arcurile marete ce incalecau fluviul, strajuite de dorobantul de bronz, ce amintea de victoria armatelor noastre din 1877, ne-a spus raspict: "Asta, a opta minune din lume!"

- Zoe Camarasescu

Regele Ferdinand - Botanist de seama

Intr-o zi, pe cand ne jucam prin parc, tot de-a caii se vede, l-am intalnit pe printul Ferdinand care vendea din Gradina Botanica. Tinea in mana sa subtire o floare ciudata ... Printrul ne-a oprit, a ridicat o spranceana, a inchis un ochi, si-a scarpinat barba ascutita si la urma ne-a intrebat daca stim ce nume poarta floarea pe care o tinea in mana ... N-am uitat niciodata floarea albastra, dar nici dragostea cu care omul acela timid, botanist de seama, print mostenitor al tarii, a destainuit unor copii numele florii, ca numele unui prieten scump.

- Zoe Camarasescu

Juramantul lui Carol I

„Punând piciorul pe acest pământ sfânt, am devenit român… cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea…”

"Sa ne iubim Tara asa cum este si sa ne luptam sa devina asa cum ar trebui sa fie."

- Majestatea Sa Regele Mihai I

Regele Mihai

“Regele Mihai” de Ivor Porter

În decembrie 1943 am fost paraşutat în România ca membru al unei echipe de operaţiuni speciale britanice, formată din trei persoane. Am fost capturaţi şi închişi până când, la 23 august 1944, Regele Mihai şi-a pus în aplicare lovitura de stat anti-germană, la mică distanţă de locul unde eram închişi.

Desigur că Regele însuşi a fost cel care a văzut primul că eram puşi într-un oarecare pericol şi a ordonat să fim aduşi la Palat. Acolo ne-a întâmpinat spunând ceva tipic pentru el: „Sper că am făcut lucrul bun.”

Regele a avut o copilărie care, putem spune, l-a pregătit pentru viaţa sa foarte dificilă. Părinţii lui au fost împreună doar în primii patru ani ai vieţii sale.

Alături de mama sa, el a fost crescut „cu toată simplitatea posibilă.” Îi plăcea să folosească limbajul adulţilor în propriul fel: odată, fiindu-i oferită Împărtăşania a răspuns „Nu beau niciodată vin dimineaţa.”

Alături de tatăl său, majoritatea timpului l-a petrecut înconjurat de o camarilă linguşitoare şi coruptă, formată din prietenii tatălui său şi din amanta acestuia, doamna Lupescu. Rezultatul a fost că a crescut cu o puternică aversiune faţă de corupţie, cu un spirit integru, şi o personalitate mai degrabă retrasă, care (am descoperit mai târziu) îl face cam greu de intervievat.

A fost uneori criticat pentru că nu a luat atitudine. Un om sincer dar niciodată cinic, în ciuda a ceea ce a suferit, cu mâini meşteşugite, ureche muzicală, binecuvântat cu un curaj fizic şi moral persistent şi cu o adâncă credinţă. Faţa sa arată uneori unul dintre cele mai calde zâmbete pe care le-am cunoscut.

Îl apreciez, de asemenea, şi pentru că nu este atras de pompa şi ceremonialul monarhiei; pentru faptul că simte, aşa cum mi-a spus odată, că „întotdeauna pare să lipsească ceva” cu aceste ocazii.

Tatăl său, Carol al II-lea, a abdicat la 6 septembrie 1940 şi mai târziu a scris că „în toată drama aceasta cea mai emoţionantă persoană a fost micul Mihai, care a rămas singur, victima circumstanţelor, lipsit de putere şi neexperimentat în mijlocul acestei haite de lupi şi hiene.”

Regele (Mihai – n.tr.) a fost hotărât dar şi răbdător, iar mama sa, Regina Elena, rechemată din exil, a reacţionat uneori cu tărie în jurnalul său faţă de răceala fiului, şi neatenţia sa aparentă la riscurile pe care şi le asumau trăind sub ocupaţia germană şi apoi sovietică.

La 28 octombrie 1944 şeful Ministerului Britanic de Externe i-a scris lui Churchill (că Regele – n.tr.) „S-a maturizat remarcabil în ultimii patru ani. Inima sa a fost mereu la locul potrivit şi toată lumea este de acord că el este cel care a luat iniţiativa de a-i demite pe Antoneşti din funcţie… Situaţia internă din România este precară iar oamenii de stat mai în vârstă par incapabili să o rezolve. Regele Mihai este singura persoană care ar putea fi capabilă să treacă ţara de următoarele câteva luni şi să o salveze de la anarhie sau comunism. Este, de aceea, politica noastră să-i dăm întreaga noastră susţinere.”

Jumătate de secol mai târziu, Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a declarat că singura soluţie pentru prezentul României era restaurarea monarhiei constituţionale.

Succesul loviturii de stat s-a datorat pregătirii sale meticuloase şi asigurării unei apărări de succes. Armata l-a acceptat pe Regele Mihai în calitate de Comandant-Şef iar acesta, aşa cum reprezentantul german i-a telegrafiat lui Hitler, se bucura şi de susţinerea majorităţii populaţiei. Mulţi ani mai târziu, Regele aprecia că „există momente dificile în viaţă, când decizia îţi devine clară, şi nu înceţoşată. Nu şiu cum, e ca şi cum ai fi o persoană diferită. Cât despre frică, nici nu a fost vorba; emoţie, da, dar nu frică.”

Regele în vârstă de 22 de ani l-a arestat personal pe dictatorul pro-german Antonescu. Apoi a ordonat Armatei Române să lupte împotriva germanilor. Aviaţia SUA şi a Marii Britanii urma să dea ajutor. La 2 septembrie 1944, Statul Major General Român putea să raporteze că România fusese curăţată de trupe germane şi că urmau să aştepte sosirea armatei ruse pentru a ataca Ungaria.

În închisoare ascultasem, uimiţi, mesajul Regelui anunţând lovitura de stat. De fapt, în mesajul său de Anul Nou 1943, Regele declarase deja că România trebuia să părăsească Axa, iar în noaptea loviturii îi spusese colonelului comandant al meu că fusese gata să acţioneze din februarie. În 1943, Albert Speer, ministrul armamentului al lui Hitler, preconiza că dacă Germania pierdea Balcanii, cu petrolul şi mineralele de aici, urma să piardă Războiul în zece luni. La 7 mai 1945 Victoria a fost declarată în Europa. Multe vieţi fuseseră salvate.

Unul dintre scopurile Regelui a fost să prevină transformarea ţării într-un câmp de luptă de către Armata Roşie, prin epurarea „fasciştilor” şi distrugerea partidelor democratice. Succesul loviturii i-a încurcat cu siguranţă planurile lui Stalin. El se aştepta ca germanii să înnăbuşe lovitura aşa cum înnăbuşiseră Răscoala de la Varşovia în timp ce Armata Roşie aştepta pe bancul opus al Vistulei. Din cei 7000 de soldaţi români cărora li se ordonase să se întoarcă pentru a proteja Bucureştiul, 6,000 fuseseră capturaţi de către ruşi.

Când Generalul Kravchenko a mărşăluit într-un Bucureşti eliberat, Regele reinstaurase Constituţia din 1923, şi numise un guvern dârz să îi doboare pe germani şi să organizeze alegeri libere. Stalin a lansat de îndată Marea Minciună – cum că românii nu jucaseră niciun rol în eliberarea propriei lor ţări. În România, minusculul Partid Comunist susţinea că lovitura de stat fusese organizată de el, fără a-l menţiona pe Rege. Stalin ştia că trebuia să ascundă adevărul de ochii opiniei publice occidentale, iar guvernele occidentale au acceptat aceasta.

Şi totuşi, lovitura de stat a împlinit tot ce se putea aştepta de la ea în mod realist. Armata Română i-a alungat pe germani de pe teritoriul României. A scurtat Războiul, a întărit poziţia României la conferinţa de pace şi a garantat realipirea Transilvaniei. Însă, şase luni mai târziu, Stalin îl trimitea pe Vâşinski să-l ameninţe pe Regele Mihai cu întreaga forţă a URSS dacă nu numea imediat un guvern comunist. Lovitura de forţă împotriva Regelui şi a mamei sale a fost când au fost informaţi de Washington şi Londra, cu mare regret, că nu puteau fi ajutaţi. Stalin devenise practic imun la presiunile diplomatice ale Occidentului. Ceea ce Churchill descrisese ca „neliniştea agonizantă de la Bucureşti” continua.

Timp de trei ani Regele Mihai s-a luptat aproape singur cu viitoarea dictatură sovietică. La un moment dat, a intrat în grevă, oprind întregul proces legislativ din România. Totuşi, după o tăcere prelungită timp în care a aşteptat ca Londra şi Washingtonul să-l susţină, Marile Puteri au luat o decizie care submina poziţia Regelui. Occidentul a considerat că, până la retragerea trupelor sovietice şi semnarea unui tratat de pace, nimic nu conta. De fapt, trupele sovietice nu au fost retrase decât în 1958.

În octombrie 1944, Churchill şi Stalin făcuseră un pact care îi acorda lui Stalin 90% influenţă în România iar lui Churchill 90% influenţă în Grecia. Cum armata sovietică se afla deja în România, Churchill a crezut că nu mai putea face nimic acolo, şi că probabil salvase Grecia. Americanii nu aveau un asemenea pact, dar nici ei nu au fost mai eficienţi decât britanicii.

După acest episod, ruşii l-au tratat (pe Rege – n.tr.) cu mai puţin respect, iar la sfârşitul lui 1947 au decis să-l îndepărteze. I-a fost pusă în faţă alegerea dintre abdicarea imediată, şi executarea unei mii de studenţi deja arestaţi. Astfel, el a abdicat şi a plecat în exil. Potrivit unui raport al Legaţiei Britanice, „pentru români, sau cel puţin pentru cei care şi-au exprimat opiniile … singura alinare în situaţia lor actuală este că Regele lor a scăpat cu viaţă.”

Exilul a însemnat pentru Rege multă durere – „Deşi mulţi cred că a nu fi lăsat să intri înapoi în ţara ta este mai uşor de suportat decât a nu fi lăsat să pleci, aceasta nu este adevărat. Sentimentul de lipsă de putere şi de libertate este asociat ambelor situaţii.”

Regele Mihai şi Principesa Ana de Bourbon Parma se cunoscuseră şi se îndrăgostiseră la căsătoria din Londra a Prinţesei Elisabeta şi a Prinţului Filip din 1947. S-au căsătorit anul următor. Principesa Ana lua cu sine oriunde mergeau bucuria sa interioară naturală. Împreună au căutat un loc de viaţă, o identitate, au căutat să lucreze pentru România, să-şi câştige o existenţă şi să crească cinci fiice.

Şi, cum cât timp s-a aflat în România Regele Mihai a considerat că este nepatriotic să transfere bani în străinătate, erau aproape mereu în condiţii financiare grele. Regele a refuzat oferta unui venit, unei case şi a unei situaţii materiale sigure de la americani, iar în Anglia a avut o fermă de pui, pe când în Elveţia a fost responsabil de secţia pilotaj a companiei aviatice Lear din Europa, până ce aceasta s-a închis. O vreme a fost broker pe Wall Street, fără prea mare tragere de inimă.

Principesa Margareta mi-a spus că „Nu ne duceam niciodată la teatru, cinema, concerte. Niciodata. Nu a acceptat niciodată activităţi care interferau cu munca lui de Rege în exil. După unele lupte interne între liderii diasporei române, Regele a putut înfiinţa Comitetul Naţional din Washington care s-a dedicat eliberării ţării.” Regele nu putea să-şi închipuie atunci un exil care va dura 50 de ani, apariţia a două superputeri nucleare şi îngheţarea situaţiei de către Războiul Rece. În anii ’50, încă mai existau speranţe iar Comitetul Naţional Român lucra bine alături de Departamentul de Stat. A produs, astfel, rapoarte bine primite asupra condiţiilor din România. A existat şi un val de refugiaţi, iar Comitetul a lucrat cu o organizaţie română foarte eficientă pentru a-i ajuta. Regele a putut înfiinţa şi o Fundaţie culturală şi educaţională la Paris cu statut universitar, capabilă să ofere burse unde era nevoie. Idea sa era ca studenţii care nu cunoscuseră decât dictaturile să înţeleagă cum funcţionează o societate liberă şi democratică. El a putut de asemenea să transmită mesaje la BBC şi la Radio Europa Liberă până la mijlocul anilor ’60, când SUA spera să obţină o descleştare iar Europenii sperau să facă comerţ (cu România – n.tr.).

În 1965, Ceauşescu i-a succedat lui Gheorghiu-Dej, şi deoarece România avea petrol şi deci valută convertibilă, aceasta a putut să ignore Discursul Secret al lui Hruşciov şi destalinizarea care i-a urmat. Pentru o vreme, acesta (Ceauşescu – n.tr.) a fost văzut ca reformator în ţară şi în străinătate. Mai târziu, s-a dovedit a fi cel mai crunt şi inconstant dintre liderii statelor satelit (ai Uniunii Sovietice – n.tr.). Deoarece Regele Mihai era unul dintre puţinii din occident care se opunea apropierii de Bucureşti, Securitatea a pornit a campanie personală împotriva Familiei Regale, continuând-o şi în timpul regimului Iliescu.

Din cauza măsurilor de securitate paranoide ale lui Ceauşescu, România, spre deosebire de vecinii săi, a trebuit să aibă o revoluţie sângeroasă în 1989, şi nu a avut o elită alternativă pe care să o aducă la putere. Nu a fost greu pentru un grup de nomenclaturişti experimentaţi să răpească această revoluţie şi, sub conducerea lui Ion Iliescu, să organizeze o administraţie provizorie – Frontul Salvării Naţionale (FSN).

Regele, având amintirea unei ţări relativ prospere, cu o bună educaţie şi un bun sistem social, cu oameni de stat excepţionali precum Maniu, Titulescu, Brătienii, cu mari artişti, muzicieni, scriitori, şi proprietate agrară reformată, a spus în mesajul său de Anul Nou „Haideţi să ajutăm cu toţii la reconstrucţia ţării după dezastrul material şi moral la care au adus-o comuniştii.” În loc de aceasta, FSN s-a transformat în partid politic şi a organizat rapid alegeri care nu au dat nicio şansă altor partide, care de-abia se organizaseră. FSN-ul a ajuns la putere. Au adoptat o Constituţie care dovedea recunoaşterea şi frica posibilităţii ca ţara să devină monarhie, prin introducerea unei clauze prin care „România este o republică.”

Pe lângă dorinţa Regelui de a-şi ajuta ţara, nici măcar neapărat ca Rege, el avea şi o mare dorinţă de a reveni acolo. Cu toate acestea, în ciuda aranjamentelor normale organizate pentru o călătorie de Paşti, de Crăciun au fost luate măsuri extreme pentru a se împiedica aceasta.

De Paştele 1992 el a fost invitat la Mânăstirea Putna pentru canonizarea lui Ştefan cel Mare. Peste tot unde s-a dus au fost mase mari de oameni. În Bucureşti s-au adunat câteva sute de mii, iar când Regele le-a vorbit a putut să le spună că îi iubeşte, ceva ce niciun comunist nu ar fi îndrăznit să spună.

După această vizită, toate invitaţiile au fost blocate. Campania de demonizare a sa a fost reîncepută. Aceasta a pus opoziţia în confuzie, fiindu-i teamă să nu piardă voturi.

În anii următori au fost ocazii în care prezenţa Regelui ar fi putut ajuta ţara şi reputaţia ei peste hotare. A 75a aniversare a Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost luată de Preşedintele Iliescu drept o ocazie de reconciliere. Convenţia Democratică nu a participat, deoarece Regele nu fusese lăsat să participe.

La aniversarea loviturii de stat de la 23 august 1944 atât Congresul, cât şi Senatul SUA şi-au exprimat respectul faţă de Rege iar citaţia Preşedintelui Truman de la acordarea Legiunii de Merit a SUA a fost citită şi înregistrată oficial – „Prin judecata sa înaltă, curajul său în acţiune şi înaltul caracter la conducerii sale personale…”

Regele a mai primit şi Ordinul Victoria rus.

Nicio asemenea recunoaştere oficială nu a avut loc la Bucureşti, şi nu i-a fost permis să participe la ceremoniile neoficiale.

Sărbătorirea celei de-a cincizecea aniversări a sfârşitului Războiului din Europa urmau să aibă loc la Londra în mai 1995. Şefii de stat urmau să fie invitaţi, dar se părea că ultimul şef de stat în viaţă al acelor vremuri urma să nu fie invitat. Au început să apară scrisori în ziarul Times şi către Legiunea Britanică. Guvernul român era hotărât să oprească orice invitaţie.

Acţiuni de dezinformare au fost puse în practică, inclusiv (deşi mama sa era numita iubitoare de evrei la Berlin) cum că Regele ar fi fost responsabil pentru deportările evreilor. M-am dus atunci la Ministerul de Externe (Britanic – n.tr.) pentru a descrie cariera de război a Regelui. Multele demersuri au avut succes şi astfel Regele a participat atât la Slujba de la Catedrala Sf. Pavel, cât şi la banchetul de la Guildhall.

Iliescu a pierdut alegerile din 1996 şi Emil Constantinescu a preluat puterea. Aceasta a făcut posibilă aproape imediata întoarcere a Regelui în România.

Regele a descris-o ca pe „revenirea normalităţii în România… Voi face tot ce îmi stă în putere pentru România.” A fost rugat să ajute la integrarea României în NATO, care nu fusese reuşită în primul val, ci în 2004. Constantinescu, un om onest care câştigase pe o platformă anticorupţie, a făcut un apel dramatic către popor, la zece luni de la alegerea sa: „Am câştigat alegerile din noiembrie 1996, dar nu am câştigat puterea … puterea economică a fost şi este încă în mâinile unui sistem mafiot care nu are nimic de-a face cu interesul naţional…”

Iliescu a câştigat alegerile din 2000. El reprezenta acum moderaţia în faţa partidelor de extremă dreapta. Timpul petrecut în opoziţie îi permisese să reflecte. A simţit că „a venit momentul să scăpăm de prejudecăţi.” Regele şi el s-au întâlnit, a fost începutul unei relaţii normale. Prim Ministrul lui Iliescu a pierdut alegerile din 2004 în faţa lui Traian Băsescu, care de asemenea a cerut şansa „de a scoate România din mâinile mafiei.”

Dacă ar fi existat vreo încercare reală a administraţiei republicane de a dezvolta fragila democraţie post-ceauşistă, ţara ar fi fost cu siguranţă într-o stare mai bună. Revenirea la monarhia constituţională ar fi reprezentat o ruptură şi mai decisivă faţă de trecutul comunist, dar după patruzeci de ani de demonizare a Dinastiei şi de eradicare aproape totală a clasei de mijloc o asemenea ocazie nu a apărut.

La o întâlnire pentru discuţia despre comunism şi democraţie, mai multe nume au fost menţionate, dar nu al Regelui, cu excepţia abdicării.

Un tânăr istoric a vorbit despre lucrurile cu care Regele a fost silit să se confrunte – umilire, izolare, mândrie, teamă, reconciliere cu inamicul său principal.

După vizita de Paşti din 1992, România Liberă scria „Nu am auzit niciun cuvânt şi nu am văzut vreun gest care să-mi amintească în vreun fel de ura, vulgaritatea, isteria şi mizeria morală care au îmbolnăvit şi poluat vieţile noastre de când am ieşit din exaltarea lui 22 decembrie 1989,” iar în decembrie 1997 a scris „De ce nu putem recunoaşte monarhia constituţională ca formă de stat şi să-i recunoaştem contribuţia la dezvoltarea ţării noastre? Măcar atât, dacă nu putem vedea ce mare Dar de la Dumnezeu reprezintă Regele Mihai.”

10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

10 Mai sau revolutia permanenta de Mircea Eliade

Gesturile de autonomie din secolul trecut ale neamului românesc ne uimesc şi acum prin curajul cu care au fost făcute. Unirea Principatelor, lovitura de stat a lui Cuza, declararea Independenţei Principatelor, ridicarea României la rangul de Regat – toate gesturile acestea creatoare de istorie ne câştigă şi astăzi totala noastră admiraţie. Destinul neamului românesc a fost destul de crâncen, şi dacă am izbutit să-l înfrângem – păstrându-ne intactă fiinţa şi forţele de creaţie – n-am izbutit decât arareori să-l violentăm. Arareori, iniţiativa a fost de partea noastră. Gestul defensiv al împăratuui Aurelian, ne-a imprimat parcă o anumită tehnică de apărare – pe care împrejurările istorice de la năvălirile barbarilor până la Congresul de la Berlin, au promovat-o necontenit ca pe singura noastră posibilitate de supravieţuire. Nici un factor decisiv nu silea pe Aurelian să-şi retragă legiunile de partea dreaptă a Dunării. Dacia nu era pierdută. Un general tânăr şi ambiţios, un roman cu spirit politic, ar fi păstrat-o încă multă vreme Imperiului. Consecinţele panicei lui Aurelian au fost dezastruoase pentru întreg Evul Mediu al acestor părţi europene.

Am avut în istoria neamului românesc câteva gesturi de grandioasă autonomie. Dacă n-ar fi decât viziunea Daciei pe care a realizat-o Mihai Viteazul, şi încă am putea fi mândri de capacităţile noastre de revendicare.

Gesturile de autonomie din secolul XIX sunt şi mai uluitoare: ele veneau pe deoparte, după aproape două veacuri de umilire istorică; ele erau făcute pe de altă parte într-o ţară care işi crease de curând puternice bastioane reacţionare. Salturile noastre în istorie, în mai puţin de 30 de ani, erau făcute de o elită foarte restrânsă, care nu avea de partea ei decât norocul şi intrigile din Cancelariile europene. Puţin noroc şi multă intuiţie politică – acestea au fost ursitoarele României moderne. Înapoia instinctului de afirmare naţională, de libertate şi de autonomie, instinct care domina elitele politice şi spirituale ale Principatelor – nu exista o mare forţă organizată. Ţărănimea nu juca nici un rol; boierimea era divizată, singurele forţe organizate se aflau în tabăra reacţionarilor. Vogoride s-a dovedit mai puternic decât toată românimea însufleţită şi revoluţionară. Forţele care se aflau înapoia lui Vogoride nu au putut fi înfrânte decât de Napoleon III.

Şi cu toate acestea, cu toate că elitele care creau Statul românesc, nu aveau înlăuntrul ţării, decât aderenţe sporadice şi neorganizate – eforturile de autonomie s-au ţinut lanţ de la 1848 la 1881. Extraordinară energie revoluţionară! O mişcare care eşuează lamentabil de la început, ale cărei succese erau paralizate imediat de grave insuccese; care cunoaşte dezastruoase umiliri chiar după zece ani de domnie a Regelui Carol I – şi care, cu toate acestea, nu dezarmează, nu oboseşte şi nu-şi potoleşte tensiunea revoluţionară până ce nu atinge condiţiile optime care ii erau îngăduite la sfârşitul veacului XIX. Eforturile celor două generaţii care au pus temeliile Statului românesc modern – ne par şi astăzi gigantice. Căci afirmările de autonomie, revendicările politice şi naţionale – erau mult mai dificil de realizat, pentru Români, în secolul XIX. O răzbunare a destinului, o greşeală diplomatică, un singur insucces militar – ne-ar fi azvârlit din nou în zona subeuropeană. Am fi pierdut al doilea mare prilej de afirmare istorică. Odată cu noi, se creau încă două state balcanice, şi orice şansă de arbitraj, orice posibilitate de protectorat, ar fi fost pierdută.

Sunt gesturi, în istoria politică românească, din secolul XIX, care ne emoţionează prin ce aveau ele iremediabil, prin ireversibilitatea lor. A le fi făcut – împotriva forţelor reacţionare dinlăuntru, împotriva intereselor străine, din afară – dovedeşte că elitele de la mijlocul veacului trecut simţeau într-adevăr un destin înapoia lor. Nu ştiu dacă cel mai responsabil gest de autonomie al nostru este declararea Independenţei. Este în orice caz cel mai semnificativ, cel mai revoluţionar. Este gestul de la care au putut adera toate păturile sociale. Mai mult chiar decât gestul „Unirii”, gestul „neatârnării” a putut fi asimilat spontan de toată ţărănimea. Revendicările sociale şi politice de mai târziu, au fost făcute posibile prin acest act revoluţionar, „neatârnarea”. Constiinţa întregului popor românesc a putut asimila total şi firesc un asemenea gest de curaj, de iniţiativă, de afirmare. Zece Mai este cea mai revoluţionară, cea mai dinamică dată din istoria noastră modernă. Unirea Principatelor ar mai fi putut întârzia, neatârnarea trebuia făcută în acea zi, în acel ceas. Nu dovedeşte asta siguranţă şi sete de afirmare?

Zece Mai este programul revoluţiei permanente româneşti. Este un gest care trebuia imitat. Neatârnarea nu poate rămâne un simplu act istoric. Ea este o tehnică, o misiune, un ideal. Afirmarea libertăţii trebuie făcută necontenit şi pe arii cât mai largi. Mai ales astăzi când România are 20 milioane de locuitori şi când clase tot mai masive sunt chemate să participe la crearea istoriei.

Autonomia – iată izvorul central al oricărei revoluţii. „Neatârnare” – adică o conştiinţă demnă, un simţ al responsabilităţii în faţa istoriei, o sete neistovită de creaţie. Dacă ar înţelege toată lumea, astăzi, fermentul revoluţionar al acestui prodigios zece Mai.

preluat de  pe blogul www.jurnaldeistoric.wordpress.com a Dianei Mantache

Mesaj Mihai I

"Tot ce avem de facut este sa ne uitam catre trecut pentru a intelege prezentul si pentru a pregati viitorul"

Mihai I -

Din Mesajul cu prilejul sarbatoririi Unirii Principatelor Romane 

24 ianuarie 2000  

Mesaj Mihai I

"Am trecut prin multe incercari in trecut. In secolul al XIX-lea erau unii care se indoiau ca noi puteam fi o tara. Un secol mai tarziu, chestiunea era daca puteam ramane independenti si daca putea uni pe toti romanii intr-un singur stat. De-a lungul veacurilor am avut de luptat cu nu mai putin de patru imperii. Si am supravietuit tuturor. Deci, daca simtiti o anume descurajare astazi, va cer sa va amintiti cat de multe am realizat noi in trecut si sa va ganditi car de multe putem noi implini daca ramanem determinati si uniti. "

 - Mihai I

din mesajul de Anul Nou, ianuarie 2001

Regele nostru

Nu mi-am dat seama de asta înaintea plecării din țară, dar viața Regelui Mihai este una dintre poveștile pe care le spun cu cea mai mare plăcere și mândrie atunci când vorbesc despre România.

Nu e puțin lucru să ai la 19 ani curajul de a-i ține piept unui dictator militar și de a-i oferi poporului tău ocazia să iasă cu fruntea sus dintr-un război în care a ales greșit de partea cui să se bată.

Rareori am fost așa de emoționat ca atunci când m-am aflat în prezența Majestății Sale. N-o să uit niciodată vibrația care a cuprins sala Ateneului atunci când Regele a urcat, împreună cu Regina Ana, în loja regală la aniversarea Jubileului nunții Majestăților Lor. Doar marii artiști, care dăruiesc publicului o parte din sufletul lor, se mai bucură sub cupola Ateneului de aceeași căldură și autenticitate din partea publicului. E atâta sinceritate în privirea Regelui și atâta demnitate în cuvântul Său, încât trebuie să fii de piatră ca să nu-i întorci aceste daruri sufletești.

De fiecare dată când am pășit pragul Palatului Elisabeta, am simțit că m-am întors în timp, într-o Românie mai simplă și mai senină. Am sperat de fiecare dată că voi avea ocazia să-i adresez câteva cuvinte, deși nu aveam cu adevărat mare lucru să-i spun. Anul trecut, când i-a acordat nepotului său titlul de Principe de România, am avut privilegiul să schimb câteva vorbe cu Majestatea Sa. Îmi imaginasem de atâtea ori această mult dorită întâlnire, încât atunci când, în fine, s-a produs, m-am pierdut cu totul și am debitat, cel mai probabil, niște banalități. M-am întrebat adeseori ce m-a îndemnat să caut acest prilej și ce m-a făcut să-l păstrez între cele mai de preț amintiri despre țara mea.

Am resimțit aceeași pierdere temporară a inteligenței atunci când am contemplat capodopere ale pictorilor sau ale sculptorilor mei preferați. Sunt lucrări cărora mi se pare că niciun comentariu nu le poate face cu adevărat dreptate. Mă mulțumesc să le privesc cu ochi lacomi, mut, literalmente, de uimire că o mână omenească a putut face asemenea minuni.

Spre deosebire de dictatorii care-și ridică statui în timpul vieții, viața Regele Mihai este ea însăși un monument, iar personalitatea Majestății Sale este o statuie care nu mai are nevoie de niciun soclu. Dacă ne-am deschide mai lesne sufletul spre a-i admira pe cei mai merituoși decât noi, măiestria acestei statui ar putea în sfârșit să ne inspire. Avem atâtea de învățat din ceea ce istoria l-a învățat pe Regele nostru și e așa de mare păcat că ne dăm încă prea târziu seama de asta.

Majestatea Sa împlinește 90 de ani. Cel mai frumos dar pe care l-a făcut poporului său este că ne-a rămas alături așa de multă vreme, în ciuda nedreptăților istoriei și în ciuda stupidității repetitive a celor pe care i-am ales să ne reprezinte.

Trăiască Regele!

Dragos Bucurenci 

Mihai I - Un Rege in serviciul poporului sau

Aniversarea sa de 90 de ani ofera oamenilor ocazia sa isi aminteasca si noilor generatii sa afle care este intruchiparea unui om si a unui Rege care a pus intodeauna serviciul in slujba poporului sau si a democratiei inaintea oricarei consideratii sau sigurante privind propria persoana. Iubirea lui pentru poporul roman, pentru libertate, democratie si drepturile omului nu s-a clintit niciodata in cursul lungii lui vieti. Cu toate tristetile, incercarile si suferintele ...

- Regele Constantin al II -lea al Greciei

Mihai I - Un Rege in Exil

Regele si Regina m-au impresionat mereu in special prin demnitatea lor in imprejurari potrivnice, fiindca nu este usor sa gasesti echilibrul just si calea buna atunci cand esti fortat sa iti parasesti functia, tara, sa ii lasi pe toti cei iubiti in urma, fiind sigur ca lucrurile se vor inrautati si ca tara va fi strivita sub o dicatatura ucigasa.

Sa o iei de la capat in exil, in alta tara, in conditii materiale jenante, pastrand ceea ce e bun din trecut, facand fata esecului unei bune politici - toate acestea sunt adesea peste puterile unui singur om.

Dar, in ciuda multor momente dureroase si dificile, Regele si sotia lui au reusit sa treaca prin incercari cu mare succes. Regele si-a pastrat demnitatea functiei sale regale intacta, in ciuda exilului ... Istoria a dat in sfarsit dreptate Regelui si atitudinii sale   ... A fost primit ca un om ce depasise institutia regala pe care o incarna in trecut, ca un punct de reper de neclintit in toate tulburarile care au marcat trecutul tarii sale. 

Principele Lorenz al Belgiei

Mihai I - Un dar de la Dumnezeu

... Pentru a forta semnarea actului de abdicare au recurs la metoda lasa a santajului: punand in contrapartida viata a 2000 de tineri care se aflau in inchisoare. Majestatea Sa Regele a cedat pentru salva viata acelor tineri, a semnat actul de abdicare si plecat intr-un lung exil ...

... Au urmat zile intunecate, fara bucurii si fara perspective, viata noastra luneca in prapastia fara perspectiva a comunismului, dar la aniversarea unui an de la abdicare, pe calea undelor, ne-au venit incurajarea, dragostea si asigurarea ca nu suntem uitati, toate aceste vesti datatoare de bine, veneau cu Mesajul de Anul Nou al Majestatii sale Regele Mihai. Si de atunci, an de an asteptam cu nerabdare Anul Nou care ne aduceau mesajul datator de speranta. Aflam apoi vesti despre activitatea neobosita a Majestatii Sale, care lupta pentru tara si poporul lui, batjocorit de stapani vremelnici ca nici un alt popor.

Daca am supravietuit si am reusit sa ne pastram credinta, morala si dragostea de tara, o datoram lui Dumnezeu din cer si Regelui Mihai pe pamant. 

- Flavia Balescu

Mihai I - Un Rege constitutional

"Nici o alta persoana nu simbolizeaza mai bine tragedia romanilor din ultima jumtate de secol, decit Regele Mihai. El s-a nascut sa devina un mare rege intr-o tara a carei dezvoltare era comparabila cu cea a Belgiei. Dar istoria a fost potrivnica lui si poporului sau. Intai a trebuit sa lupte impotriva nazistilor, iar mai apoi impotriva comunistilor. El a fost un monarh constitutional, intr-o vreme in care Europa era dominata de dictatori."

Andrian Marcus si Dragos Sabau

Mihai I - Liderul Romaniei posibile

Oi fi eu republican convins, dar uneori parcă-mi pare rău.

Regele Mihai I mi-a arătat azi că România pe care mi-o doresc e posibilă. Regele trăieşte în continuare ca un lider dedicat ţării sale - cu toate mojiciile, nedreptăţile şi loviturile pe care i le-a administrat această ţară peste decenii. Regele are sinceritatea unui părinte veritabil, care-şi va iubi mereu copilul, oricât de jos ar cădea acesta. Regele este o constantă de devoţiune, stoicism şi echilibru într-o ţară populată de politicieni care-i confundă destinul istoric cu hăuleala din tiribombe.

Republican fiind, mă întreb dacă republica noastră n-ar trebui să piară, acum, ca să salveze ce-a mai rămas din ideea de republică în România. Să nu mai avem preşedinţi care cheamă mineri, care se fandosesc cu înfrângerile lor, care coboară în troacă, pe la televiziuni, unde se tăvălesc în lături cu politicieni mărunţi.

Să avem, după atâta timp, măcar un reper de normalitate în fruntea acestei ţări.

Vlad Petreanu

Mihai I - O personalitate istorica

"Prima data l-am văzut pe Regele Mihai în 1992, când peste un milion de oameni, unduind şi vuind ca o mare agitată, îi ieşiseră în întâmpinare pe bulevardele centrale ale Bucureştiului. Cei mai mulţi nu aveau cum să zărească un fir din creştetul regal, dar se lăsau împinşi, înghesuiţi, înghiontiţi, sufocaţi de semenii lor doar spre a simţi că participă la extraordinarul eveniment al întoarcerii în patria mamă, după 45 de ani de exil, a ultimului suveran român şi a avea, astfel, ce povesti urmaşilor [...] În prag, s-a ivit un bărbat în vârstă, înalt şi foarte drept, îmbrăcat într-un costum albastru. Avea un aer grav şi înainta încet, emanând siguranţă şi linişte, într-un contrast izbitor cu tumultul de afară. În prag, s-a oprit o clipă, a schiţat un zâmbet şi i-a întins mâna portarului. Apoi, a pornit pe coridorul viu, lăsând în urma sa un om fericit. 
 

Pentru portarul de la Continental, care strălucea de bucurie în uniforma lui ternă, aceea a rămas drept ziua în care a dat mâna cu regele. Am asistat, de-atunci, la multe scene cu şefi de stat şi de partide, prim-miniştri români trecând pe lângă portari în poziţie de drepţi, dar nu-mi amintesc ca vreunul să se fi apropiat de ei ori să le răspundă la salut. Erau prea grăbiţi, prea importanţi, prea ocupaţi spre a desprinde fiinţele umane oarecare din decor. Ori trebuia să se simtă ei înşişi oameni obişnuiţi pentru a băga de seamă alţi oamenii obşnuiţi. 

Cu toate titlurile, legăturile dinastice, suita şi protocolul strict din jurul său, Regele Mihai părea să-şi abordeze semenii simplu, cu naturaleţe, putând să vadă ceea ce puterea democratică nou-instalată începuse deja să uite. Am înţeles, atunci, de ce lui Ion Iliescu i s-a făcut frică şi, vreme de cinci ani, i-a interzis să mai calce în România. Peste câteva zile, împlneşte 90 de ani şi unii parcă încă se mai tem. Cu oricât dispreţ l-ar acoperi preşedintele Traian Băsescu, care l-a etichetat drept "trădător", fostul suveran al României şi ultimul rege interbelic în viaţă a făcut istorie şi a rămas în istorie, un deziderat dificil de împlinit pentru actualul şef de stat, care ar putea fi doar figurant. Deşi departe de ţară o jumătate de veac şi cu apariţii rare în viaţa publică după întoarcerea acasă, nonagenarul monarh rămâne o prezenţă puternică, una la apariţia căreia, chiar dacă eşti republican convins, tot te ridici în picioare, ceea alţi lideri politici nu-ţi prea induc. 

[...] fostul suveran va vorbi din Parlamentul României, după 60 de ani. Va fi ultima pagină a unei cărţi de istorie, în care acest om obişnuit are ceva de spus."

- Rodica Ciobanu

Mihai I - Un Rege nobil

             " Cindva, intr-o zi de Craciun m-a impresionat un om pe care l-am intilnit. Arareori cineva mi-a transmis atit de puternic sentimentul de respect, de eleganta…Atunci mi-am dat seama ca nobletea se dobindeste acasa, de mic, in familie si ca adeseori e o trasatura genetica…Oriciti bani ai avea, oricit de mari ti-ar fi conturile , averile niciodata nobletea nu poate fi cumparata…

            Am descoperit asta intr-un Craciun la Savarsin….Si astazi cred ca Romania monarhista ar fi avut un alt drum…Si astazi cred ca cel mai mare roman e un neamt care a devenit cel mai curat roman, Carol 1…Nobletea e o mostenire genetica…Regele Mihai a mostenit-o…"

- Dan Negru

Legiunea de merit

"His Majesty King Mihai I of Rumania rendered exceptionally meritorius conduct in the performance of outstanding service to the cause of the Allied Nations in their struggle against Hitlerite Germany. In July and August, 1944, his Nation, under the dominance of a dictatorial regime over which the King had no control, having allied herself with the German aggressors, he, King Mihai I, succeeded in giving purpose, direction and inspiration to the theretofore uncoordinated internal forces of opposition to the rulling dictator.  

 In culmination of his efforts, on 23 august 1944, although his capitol was still dominated by German troops, he personally, on his own initiative, and in complete disregard for his own safety, gave the signal for a coup d'etat by ordering his palace guards to arrest the dictator and his chief ministers. Immediately thereafter, in an inspired country-wide radio address, he proclaimedto the Nation his decision to release Rumania for the Nazi yoke and called upon his Army to turn upon the German troops, and to kill, capture or drive them from the country.

Confronted with this forthright and aggressive action on the part of their sovereign, the responde of the Rumanian people and the Rumanian Army was wholehearted and immediate, with the result that, in the space of a few days, the greater part of the Rumania's territory was liberated from Nazi control, and the main line of the German resistance on the Southeastern front was withdrawn over five hundred kilometers to the Northwest. By his superior judgement, his boldness of action and the high character of his personal leadership, King Mihai I has made an outstanding contribution to the cause of freedom and democracy"

 - Harry Truman

Pentru cei ce nu inteleg de ce e nevoie de monarhie

Cei ce nu înţeleg de ce e nevoie de monarhie, şi mai cu seama de ce e nevoie de un monarh de origine străină, ar trebui să privească harta Europei şi să urmarească toate monarhiile care mai există astăzi: aproape nici una nu este originară din ţara unde domneşte. În Spania avem un Bourbon de origine franceză, în Anglia şi Belgia regii sunt de origine germană, în Suedia sunt de origine franceză, în Norvegia de origine daneză; numai în Danemarca mi se pare că regii sunt de origine daneză¹ - fără a ţine seama că regele Christian IX, descinde pe linie paternă din ducii de Schleswig-Holstein-Sonderborg-Glücksborg, din nordul Germaniei.

Nu are, deci importanţa originea, fiindcă, o dată ce regii preiau puterea, ţara devine un fel de moşie a lor  şi, în scurt timp, devin mai patrioţi decat autohtonii ...Iată deci explicaţia pentru care era un lucru normal în veacul trecut să ai un domn de origine stăină, care însă ştia să apere interesele noii sale ţări ca şi cum ar fi fost ţara lui de origine.

Neagu Djuvara